.png)
Timp de șase decenii, publicând o carte, mai tot scriitorul român și-a dorit să afle ce crede criticul literar despre ea. Asta și în anii în care el abandonase săptămânala cronică literară. Unii au aflat, alții – nu. Unii s-au bucurat de ce au aflat, alții - nu. Unii s-au simțit îndreptățiți să fie lăudați, alții s-au simțit nedreptățiți de criticile primite. Dar niciunui scriitor român care a publicat în aceste ultime șase decenii nu i-a fost indiferent criticul literar. Și Criticul Literar al acelor decenii s-a numit Nicolae Manolescu, deși alți critici literari temeinici n-au lipsit. Unul din avantajele lui Manolescu a fost o carismă de invidiat pe care alții fie n-au avut-o, fie erau dotați cu una mai puțin pregnantă.
Aflând că lucrează la o Istorie critică a literaturii române, mai tot scriitorul român contemporan lui Manolescu s-a întrebat dacă numele său va popula Istoria, câte coloane sau pagini i se va atribui etc. Unii au fost mulțumiți de ce au aflat, alții – nu. Unii s-au simțit îndreptățiți să fie prezenți, alții s-au simțit nedreptățiți că au fost omiși. Unii vor fi avut dreptate, alții – nu. Istoricul literar nu este nici un software programat să mulțumească pe toată lumea, nici unul destinat obiectivității absolute, incontestabile. Dintre cei care și-au declarat indiferența față de Istorie, nu pe puțini i-am bănuit de ipocrizie, căci Manolescu a fost admirat sau invidiat, dar n-a lăsat pe nimeni indiferent.
Când s-a hotărât să intre în politică m-a întrebat ce cred. I-am spus, dar dincolo de scepticismul meu, l-am susținut în ce a încercat să construiască. Când el și alții m-au întrebat ce cred despre constituirea unui Partid al Alianței Civice, le-am spus. Dincolo de reținerile mele, am onorat rugămintea Alianței și a Partidului ei de a le fi purtător de cuvânt în Statele Unite. Experiența a fost frustrantă. Cândva, un dosar pe care l-am alcătuit din documente ale perioadei respective ar putea face lumină în anumite chestiuni, spulberând imaginea falsă a câtorva episoade. Dar pe cine ar mai putea interesa așa ceva? Oricum, citind acum un omagiu adus lui Manolescu de cineva care a încercat, ani la rând, să-l torpileze, rândurile respective mi-au sunat de o ipocrizie trivială. Dar, dacă nu suntem ipocriți la înmormântări, când ar fi un prilej mai potrivit?
În toamna lui 1991, am solicitat o întâlnire la Casa Albă pentru Manolescu și Smaranda Enache. Am obținut-o. După ce am trimis CV-urile celor doi, William “Bill” Cristol, pe atunci Șef de cabinet al Vicepreședintelui, mi-a transmis o întrebare – cum i-aș defini, într-o formulă sintetică, pe fiecare dintre cei doi? Pentru Manolescu am ales formula “an intellectual powerhouse”. Asta cred și acum.
După epuizarea experienței politice, i-am amintit ce invocasem drept unul dintre motivele scepticismului meu inițial. Era gândul unui alt critic literar, francezul Sainte-Beuve, refugiat pentru un an la universitatea din Liège unde a predat un curs despre Chateaubriand și grupul său literar:
“On est, en un mot, poussé à jouer, sur la moindre chance provocante, le tout pour le tout. E voilà pourquoi, l’avouerai-je en passant, j’ai toujours frémi quand je vu des poètes, de vrais poètes, se prendre la politique et prétendre à devenir nos pilotes.”/.../"Ces enfants du caprice, de la fantaisie et du rêve sont d’une race tout opposée de celles des vrais hommes d’État, des Auguste, des Richelieu, des Cromwell, des Guillaume d’Orange, des Pitt, et, pour prendre un nom sans tache, des Washington. Au moindre degré, entre M. de Villèle et M. de Chateaubriand, c’était une haine de race.”
Știu, criticii literari nu sunt poeți, dar în spațiul politic sunt percepuți asemenea poeților. “Ura de rasă” (în sensul rândurilor lui Sainte-Beuve) între animalul politic și animalul artistic continuă să existe. Excepțiile întăresc regula. Că Nicolae Titulescu era impresionat nu doar de o carte a scriitorului, ci și de calitatea activității proaspătului diplomat Lucian Blaga, a fost una dintre excepțiile spațiului românesc. Excepțiile se repetă foarte rar, regula - întotdeauna.
Știu, și mulți politicieni, ba chiar și oamenii politici - diferența dintre cele două categorii e mare - sunt loviți de capricii, de fantezii și vise care pentru cei pe care-i conduc se transformă în coșmaruri, dar pentru ei jocul cu viața altora pare a fi o exclusivitate moștenită din epocă în epocă - din utopie în utopie și din distopie în distopie.
Manolescu a fost un spirit senin. Pentru multă vreme, polemicile în care s-a aventurat (ca să nu spun că a fost atras), mi-au reamintit de ce se povestește despre duelul dintre Sainte-Beuve și Paul-François Dubois – s-au tras patru focuri de pistol, fără niciun rezultat. Ploua cu găleata și Sainte-Beuve nu ar fi renunțat să țină în mâna stângă umbrela, declarând că ar fi preferat să fie ucis, decât să fie murat de ploaie.
Cu trecerea timpului, unele confruntări în care s-a văzut implicat au diminuat seninătatea. Replicile lui au devenit mult mai puțin cordiale, unele chiar foarte dure. Atacurile împotriva lui - și mai ascuțite. Crezul lui fusese simplu și senin: "Eu am un mare respect pentru oamenii care gândesc diferit de mine. Avem tendinţa să băgăm cuţitul într-un om care gândeşte altfel..." Deși Manolescu a continuat să pară neafectat, unele cicatrici nu s-au închis niciodată.
Viața lui privată a fost expusă pe taraba publică de oameni cărora alte argumente fie că le lipseau, fie că nu le erau de ajuns spre a-și exprima dezacordul cu el. O experiență dureroasă pentru victimă și dezonorantă pentru adversar. Un astfel de modus operandi nu putea să absenteze nici în aceste zile când, alături de zecile de evocări generoase ale dispărutului, n-au lipsit răbufniri ale ranchiunei. Unele dintre ele apărute la numai câteva ore după anunțarea morții lui Manolescu. Nimic altceva decât o probă a treptei pe care ne aflăm pe o scară a umanității.
A fost și orgolios? De ce nu? Totuși, "orgoliosul" Manolescu a hotărât să fie înmormântat lângă părinții săi, la Râmnicu Vâlcea, renunțând la locul de pe Aleea Academicienilor de la Bellu, unde e mare îmbulzeală, iar orgoliile vor continua să intre în coliziune și dincolo de această lume, exact ca pe Aleea Scriitorilor.
Pentru mine, criticul și istoricul literar, eseistul, senatorul, diplomatul, conducătorul Uniunii Scriitorilor și al României literare au fost devansați de prietenul ”Nicky”, cum își semna scrisorile, atunci când nu era nevoie (așa cum își amintea) să păcălim "atenția organelor" – el semnând „Goethe”, eu – „Schiller”. Nu m-a decartat, atunci când devenisem un pericol pentru bunăstarea social-profesională a prietenilor. Nu a dat un pas înapoi, nici în fața amenințărilor, nici în fața momelilor de tot felul. A fost printre cei câțiva care au stat lângă mine, soția și copilul meu până la capăt, adică până în ziua de 24 iulie 1984, când ne-a însoțit la aeroport. Ne tremurau picioarele și celor care plecam, și celor care rămâneau. Înainte de-a ne despărți, m-a strâns în brațe și mi-a spus “Va fi bine.” Abia în avion m-am întrebat despre ce “bine” ar fi putut fi vorba. Mai presus de orice, pentru mine, soția și copilul meu, a fost un membru de familie - foarte generos și loial.
Avea un umor foarte special. E vară, suntem la mare, la Neptun. Masa noastră este prima de la intrarea în cantină/restaurant ("ca să ieșim mai repede", spunea Nicky). El și Dana - pe o banchetă, eu și Cora - pe cealaltă. Din când în când, Nicolae Breban trage un scaun la masa noastră și discuțiile se prelungesc până se răcește mâncarea din farfurie. De două, trei ori pe săptămână, plec cu Nicolae, dimineața, devreme, să jucăm tenis. Într-o zi, reîntors pe plajă, îl regăsesc pe Nicky. Evident, citește. Ridică privirea și mă întrebă cu un aer prefăcut-serios: "Ei, ce-ai mai aflat astăzi despre Nietzsche?" Cum îi puteam răspunde altfel decât: "Nice una, nice alta..."
Nu l-am văzut niciodată plângând. În 1994, pe când conduceam două proiecte americane, unul în România, celălalt în Republica Moldova, l-am sunat într-o zi și l-am întrebat dacă poate să vină seara la mine, la hotel. A venit și i-am împărtășit o veste foarte proastă. Rezultatul unui al treilea rând de analize ale sângelui confirmau un diagnostic teribil. Unul dintre doctori a avut franchețea de a-mi spune că mai am puțin de trăit. Peste câteva zile, Marina mi-a spus că, întorși acasă, l-a văzut plângând pentru prima oară. Întreba (oare pe cine?): "De ce tocmai Dorin?" N-am avut timp de murit, eram prea ocupat, aveam un copil pe care trebuia să-l ajut să treacă prin școli, să pornească în viață. Miracolul s-a întâmplat. Când, în urmă cu o săptămână, aflam ce se întâmplă cu el, am sperat într-un alt miracol. Nu s-a petrecut. N-am întrebat niciun doctor dacă mi-ar face bine plânsul. Am încercat doar să fiu alături de familia sa, fie și de la această distanță.
După 1990 mi-a propus să semnez o rubrică în România literară. Nu mi-a cerut niciodată să schimb un cuvânt, nici atunci când texte ale mele l-au pus în poziții inconfortabile față de o autoritate, o ambasadă (precum cea a Austriei), alți prieteni sau parteneri ai angrenajului cultural și politic în care opera, dar de care eu eram cu totul independent. Celor nemulțumiți le-a răspuns în prefața semnată la volumul Kakistocrația: “Publicistica lui Dorin Tudoran conține un grad mai mare de adevăr decât poate suporta ipocrizia de ieri sau de azi.(...) Ce e în gușă și-n căpușă. E incapabil de ipocrizie.”
Din dragoste și respect, cu el am fost chiar nemilos în lipsa de ipocrizie. Faptul că în urmă cu doi ani renunțam la o a doua rubrică din România literară nici nu l-a surprins (după cum îmi mărturisea), nici nu i-a căzut bine – și pentru a înțelege asta, nu a fost nevoie să mi-o spună. A înțeles însă că a renunța la o rubrică nu însemna a renunța la o prietenie. Eu aveam în păstorit doar propria identitate și am învățat din experiențe foarte neplăcute că până și proximitățile inocente, neintenționate, au "efecte secundare" foarte costisitoare. El răspundea de o mașinărie cu mult mai multe angrenaje. Altfel spus - răspunderi de nivele diferite.
Împrumutând discursul unui jucător de tenis pot spune: "Our on-court chemistry had its ups and downs, but our friendship was always rock solid."
*
Mai ales când este publică, o sursă de lumină atrage o puzderie de gâze. Manolescu a fost și el un asemenea magnet. Nu toate gâzele s-au molipsit de lumină; unele dintre ele au avut darul de crea dâre de obscuritate în razele de lumină. Camarilele nu generează nimic bun; niciodată, nicăieri.
În curând va începe fie ranforsarea frontului comun, fie lupta între cei care se simt urmașii legitimi la o dregătorie sau alta lăsată vacantă de cel dispărut. Ei “știu” că sunt îndrituiții, cei mai buni și singurii potriviți. Punctum!
*
Îmi amintesc o cugetare: “We leave this life and yet never leave. Our lives continue in all we have done.” Știu ce a făcut Manolescu pentru cultura română, nu știu prea multe despre unii dintre cei care-i neagă un merit sau altul sau despre cei care cred că s-au molipsit de calitățile sale, doar pentru că au reușit să-i intre pe sub piele.
*
Contradicția lui Manolescu? Simplu – a fost om. Cu cele bune și cu cele mai puțin bune. Și asta nu poate rămâne nepedepsit într-o cetate în care toți ceilalți sunt fie sfinți, fie busturi sau ecvestre, bronzuri însuflețind Ireproșabilul.
Andrei Cornea are dreptate, când scrie: "N-am avut mulți ca el." Exact despre asta e vorba.