.png)
Într-o postare pe Facebook, Vladimir Tismăneanu reamintește câteva secvențe ale conferinței internaționale Will the Communist States Survive? The View from Within, pe care a organizat-o în octombrie 1987 la New York sub auspiciile institutului la care lucra atunci - Foreign Policy Research Institute din Philadelphia. Face și o referire la intervenția mea Civilization vs. Anti-civilization: To Graduate or Not, comparând-o, printr-un subtil ghiont "axiologic", cu intervenția lui Mihai Botez, a cărui comunicare la conferință a fost “elegantă conceptual și curajoasă ca poziție analitică”:
“Dorin a vorbit despre imposibilitatea comunismului de a genera o cultură autentică. Ori o civilizație. A urmat o intervenție dură a marxistului critic Mihajlo Markovic (era pe atunci co-editor al revistei Praxis International). Îi reproșa lui DT simplismul judecăților, absența nuanțelor. Atunci am aflat că Mihai se cunoștea cu Mihajlo de la o conferință despre viitor (cred), că se simpatizau reciproc. Botez a încercat să medieze conflictul. Am încercat și eu. Prietenii mei, ex-marxiștii critici Agnes Heller și Ferenc Feher, nu negau că ‘socialismul real’ favoriza exclusiv un univers cultural îngust, dogmatic și constrângător. Ceea ce i-a deranjat în intervenția poetului român era, țin minte precis termenul, tonul. Mihai, pe de altă parte, avea o senină nonșalanță, detesta stridențele.”
Cu șaptesprezece ani în urmă (9 iulie 2005), Vladimir Tismăneanu publica în Jurnalul Național un editorial intitulat Onestitea ca formă de existență, un text pentru care îi mulțumesc încă o dată și pe care îl puteți citi integral AICI. În acel text, amintirea episodului de la New York sună sensibil diferit:
“Prezentarea făcută de Dorin Tudoran în cadrul conferinței s-a centrat pe spinoasa chestiune a moștenirilor culturale ale comunismului. Împotriva celor care afirmau că această formațiune a fost aptă să creeze o civilizație proprie, poetul român susținea importanța valorilor umaniste în definirea a ceea ce înseamnă o civilizație. Comunismul nu a fost capabil să creeze o viziune coerentă asupra lumii, întrucât s-a întemeiat pe frică. Cenzura nu poate ține loc de destin, iar autocenzura nu poate constitui un sistem credibil de valori, nota disidentul roman. Pe scurt, asemeni nazismului, comunismul a creat o cultură, nu însă și o civilizație. Îmi amintesc perfect scena creată în sala conferinței: filozoful marxist iugoslav Mihajlo Markovic a luat cuvântul protestând față de compararea comunismului cu nazismul. Unii prieteni mi-au spus că sunt de acord cu cele spuse de Dorin, însă au preferat să tacă. Lucrurile s-au calmat, însă incidentul mi s-a parut simptomatic. Între timp, marxistul critic Markovic a devenit, la inceputul anilor ‘90, ideologul regimului Milosevic, profesând un naționalism agresiv și violent. Dorin a rămas fidel valorilor sale, spunând adeseori lucruri incomode, crezând cu pasiune în dreptul la diversitate și dialog.”
Cum altfel? Unii dintre cei care au fost de acord cu mine au preferat să tacă. Și în Bucureștii vieții mele românești, mulți prieteni mi-au spus, între patru ochi, că erau de acord cu mine (unul dintre ei declarându-mi profunda lui "solidaritate" într-un loc sigur, ferit de ochiul Securității -- WC-ul public din apropierea Palatului Telefoanelor), public însă au tăcut mâlc. De ce ar fi fost altfel în New Yorkul anului 1987, citadelă a intelighenției liberale americane, care visa încă la cai verzi pe pereți, pe spatele milioanelor de sclavi ai comunismului: posibila reformare a comunismului?
Nu-mi amintesc ca Agnes Heller sau Ferenc Feher să-mi fi reproșat tonul intervenției. Asta nu înseamnă că relatarea lui Vladimir Tismăneanu nu este corectă, că nici lui nu i-ar fi făcut o asemenea mărturisire. Îmi amintesc, însă, că atunci când am lansat revista Meridian și le-am oferit o rubrică permanentă, Heller și Feher au acceptat-o pe un ton entuziast. Le-am publicat toate textele trimise, chiar dacă unele dintre ele conțineau idei pe care nu le împărtășeam sau erau lansate pe un ton care ar fi putut să deranjeze ceva lume.
Ce am spus la New York, pornind de la o afirmație a lui Leszek Kolakowski din eseul o (Survey, Summer 1985), a fost: "In my opinion, communist culture has never managed to assume the shape of a civilization. I would even say the 'communist civilization' is a contradiction in terms. Just as there used to be a Nazi culture, there is such a thing as a communist culture; but by the same token there cannot be a communist civilization, just as there never was a Nazi civilization. To me, a civilization can be compared to a graduation - it is the PhD of a culture."
Cred și acum același lucru. Nu știu ce crede astăzi despre acest subiect Vladimir Tismăneanu, dar, dacă memoria nu-mi joacă vreo festă, în 1987 mi-a dat dreptate și, spre cinstea lui, atunci n-a tăcut, ca alții.
Când au publicat comunicările conferinței într-un volum intitulat Debates on the Future of Communism (MACMILLAN ACADEMIC & PROFESSIONAL LTD, 1991), Vladimir Tismăneanu și Judith Shapiro scriau în Introducere:"The Hungarian writer and activist Miklos Haraszti offers a pessimistic approach to party-sponsored reforms. For him, as for the Romanian poet Dorin Tudoran, communist governments rely on camouflaged violence, perfidy and cynicism.", pentru ca apoi să se întrebe ei înșiși: "Can these values underlie a superior civilization?". Nu-mi amintesc să-și fi răspuns: "Yes, they can."
Într-una din pauzele conferinței de la New York, Susan Sontag, cu care am avut norocul să construiesc o relație de amiciție, mi-a tras o săpuneală bună pentru felul în care-i răspunsesem lui Markovici - îi replicasem că, spre deosebire de alții, eu nu mă întruchipasem vreodată în forma vreunui crocodil comunist, fie el și reformist. Markovici și fanii săi au înțeles exact la cine și la ce mă refeream.
Peste șase ani, în 1993, pe când Susan avusese curajul să se ducă și să monteze În așteptarea lui Godot într-un Sarajevo asediat de trupele lui Miloșevici, ne-am întâlnit întâmplător pe aeroportul din Frankfurt - ea se întorcea la New York, eu - la Washington. Am petrecut două ore într-o cafenea și, vorba lui Vladimir Tismăneanu, "țin minte precis" ce mi-a spus: "Regret că te-am muștruluit atunci. Aveai dreptate. Mihailo Markovici și-a dat arama pe față. Acum este ideologul cel mai apropiat de Miloșevici și soția sa Miriana Markovici." Da, sanguinara Miriana, poreclită și "vrăjitoarea roșie", care și-a sfârșit zilele la Moscova, unde se refugiase împreună cu fiul Marko.
În episodul următor mă voi opri la adevăratul măr al discordiilor apărute în zilele acelei conferințe.