.png)
Nu cunosc om literar pe care să nu se fi supărat Paul Goma măcar o dată. Pe mine m-a iubit, m-a apărat și m-a ajutat. Tocmai asta l-a făcut să se simtă îndreptățit să se supere câteodată pe mine mai mult decât pe alții, să mă beștelească, să mă încondeieze în paginile Jurnalului său atât de înverșunat în scriitură. Eu nu m-am putut supăra pe el cu adevărat decât o singură dată, dar definitiv.
La rândul meu, l-am iubit, l-am apărat și l-am ajutat, dar asta n-a fost de ajuns. Uneori reproșurile sale erau scrise pe un ton care mi-l făcea și mai drag, în pofida unor vinovății pe care mi le atribuia în chip nemeritat. Un exemplu este scrisoarea de mai jos. În asemenea situații incendiare, am avut deseori sentimentul că Paul era supărat mai degrabă pe el însuși decât pe restul omenirii cultural-românești.
După moartea sa, am recitit, în câteva rânduri, aproape toate epistolele venite de la el și am ajuns întotdeauna la aceeași concluzie -- am ținut foarte mult la Paul Goma și mă consider norocos că măcar din când în când nu se supăra pe mine. Restul nu mai contează, așa cum ar fi trebuit să nu conteze nici atunci. Dar a contat.
