.png)
Joi, 4 mai, s-au împlinit cinci ani de la dispariția doamnei Doina Cornea. Ieri, 30 mai, ar fi împlinit 94 de ani. Azi, când România se complace, încă o dată, într-o criză morală de proporții, reiau mai jos trei texte construite în jurul personalității doamnei Cornea.
I. Știm ce a făcut Doina Cornea pentru noi. Noi ce am făcut pentru
Doina Cornea?
În 1984, Europa liberă serializa eseul meu Frig sau Frică? Sau despre condiția intelectualului român de azi (apărut în revista pariziană L’Alternative, sub îngrijirea lui Mihnea Berindei, traducere – Marie-France Ionesco) în care scriam și despre solidaritate vs. solitaritate. Din acel moment, necazurile din viața mea aveau să se multiplice în progresie geometrică.
După o săptămână, două, într-o seară, Europa liberă avea să difuzeze textul unei scrisori deschise semnată de Doina Cornea. Titlul scrisorii spunea totul – Mă declar solidară cu Dorin Tudoran. De puține ori în viață am fost mai emoționat decât în seara aceea.
Printre primele fotocopii ale documentelor pe care mi le-a trimis Vlad Georgescu de la München, după ce reușisem să scap cu viață din România și să încep o altă viața în Statele Unite, se afla și cea a scrisorii Doinei Cornea.
Când situația mea devenise cu totul critică, Doina Cornea a luat o parte din banii săi (nici ei nu-i prisoseau…), a făcut o colectă printre prieteni și cunoscuți și a încercat să-mi trimită acei bani, din care să pot supraviețui o lună, două.
S-a adresat unui scriitor clujean, despre care aflase că îmi este prieten, rugându-l să facă ce știa el mai bine ca banii să ajungă la mine. Prietenul a făcut ce știa el mai bine – a refuzat, arătându-se speriat ca de ciumă și sfătuind-o să abandoneze asemenea inițiative.
Ce nu știam nici eu, nici Doina Cornea în acea perioadă era că prietenul meu clujean avea la București un prieten mai bun decât mine — colonelul de Securitate Ilie Merce, unul dintre cei direct implicați în asigurarea izolării și reprimării mele.
Refuzată, Doina Cornea a încercat să facă a-mi parveni banii colectați printr-un detur care trecea prin Păltinișul lui Constantin Noica. Banii nu au ajuns nici la Constantin Noica, nici la mine. Probabil că s-a mâncat bine din ei la restaurantul MAI din capitală.
În timpul campaniei electorale pentru Cotroceni din 2009, Doina Cornea și-a anunțat opțiunea pentru unul dintre finaliști. Revoltată de opțiunea dnei Cornea, o “intelectuală publică”, membră a camarilei (departamentul “diplomație culturală”) celuilalt finalist, a luat-o bine la refec.
La douăzeci de ani de la căderea dictaturii lui Ceaușescu, cea care își pusese viața la bătaie înainte de 1989 pentru ca toți românii să aibă dreptul de a spune ce gândesc pierdea dreptul de a avea o opțiune. Semn că de la javrele unei epoci la javrele altei epoci, tranziția era deja fapt împlinit.
Ultima oară am întâlnit-o pe Doina Cornea în urmă cu doi ani. Am vizitat-o împreună cu Vasile Gogea. Am găsit-o la aceeași adresă-țintă a Securității lui Ceaușescu (Str. Alba Iulia nr 16), împuținată de ani, mărunțită de dureri, dar la fel de atentă la ce se întâmplă.
Vorbind de una și de alta, la un moment dat Doina Cornea ne-a întrebat: “Spuneți-mi, vă rog, eu ce ar trebui să fac pentru ca…?” Vasile și eu ne-am uitat unul la celălalt cu o uimire de care nu ne mai credeam în stare.
Am mângâiat-o pe mână și i-am spus: “Doamnă, nu trebuie să mai faceți nimic. Ați făcut mai mult decât noi toți. E timpul să mai facă și alții.”
Știm ce a făcut Doina Cornea pentru noi. Noi ce am făcut pentru Doina Cornea?
Azi, cu acceași emoție și recunoștință ca în urmă cu 33 de ani – Sărut mâinile, doamnă Cornea!
(30 mai, 2017)
*
II. N-am meritat-o pe Doina Cornea
Există și vești pentru care nu suntem niciodată pregătiți să le primim, chiar dacă știm că vor veni. Dispariția doamnei Doina Cornea este o asemenea veste.
Am vizitat-o ultima oară, împreună cu Vasile Gogea, în urmă cu trei ani. Era mai firavă ca niciodată.
De curând aflasem că e foarte aproape de plecare.
Nu știu dacă fiul ei, dl Leontin Iuhas, are dreptate spunând în aceste clipe că doamna Cornea “A pornit spre o lume mai bună, a pășit pe un tărâm lipsit de ură și răutăți.”
Nu știu dacă o asemenea lume există.
Știu însă că singura lume pentru care Doina Cornea s-a luptat să fie mai puțin bântuită de ură și răutăți, de dictat și samavolnicie, este cea pe care a părăsit-o.
Este lumea care ne rămâne nouă, celor care acceptăm tot ce a fost inacceptabil pentru Doina Cornea. O lume de care ne plângem, dar pe care o merităm.
Pe Doina Cornea, n-am meritat-o. Nu pe ea trebuie s-o plângem azi, ci pe noi.
(4 mai, 2018)
*
"Ajunge!"
Mulțumesc PEN Clubului român pentru a se fi oprit la numele meu în alegerea primului laureat al Premiului “Doina Cornea”. (AICI, AICI)
Felicit PEN Clubul român pentru a fi avut inițiativa înființării premiului, neașteptând, până în secolul următor, ca o instituție majoră a statului să aibă această inițiativă.
Urez acestui premiu să devină o instituție puternică, demnă de numele pe care îl poartă și de semnificația exemplarului destin civic al Doinei Cornea.
La aproape trei decenii de la un decembrie tragic, însângerat, cumplit manipulat, dar plin de speranțe, în România nu a avut loc o reconciliere națională.
În schimb, tot de aproape trei decenii, au loc zilnic reconcilieri de haită, de interese murdare și realinieri dictate de un azimut al sfidării intereselor naționale.
Doar spiritul civic mai poate și mai este îndreptățit astăzi să fie pârghia de presiune asupra unei clase politice inepte, iresponsabile și a cărei fibră este țesută din cinism.
Acolo unde nu Politicul este subordonat Țării, ci Țara este subordonată Politicului și intereselor sale, statul de drept rămâne o simplă intrare într-un dicționar al utopiilor.
Unul retipărit pe viața oamenilor, în nesfârșite ediții cinic revizuite și criminal adăugite. La nesfârșit.
Tot ce mai pot adăuga este un posibil nume al unei mișcări civice naționale, demne de memoria Doinei Cornea: “Ajunge!“
(4 iunie, 2018)