Două cărți de suflet (II)

Primele întrebări pe care mi le punea în urmă cu 45 de ani Nicolae Prelipceanu într-un dialog publicat în revista Tribuna (nr.31/1977) sunau așa:

“Ai scris multă publicistică, ai lucrat la o revistă cu birourile mai mult ’pe teren’ decît la Casa Scînteii. De cîțiva ani îți tragi colegii de limbă și publici pagini întregi de interviuri. Îți place publicistica? Îți place așa de mult să iei interviuri? N-ai auzit, oare, că poetul e bine să scrie numai poezii căci altfel, risipindu-se în alte multe pagini, își subțiază talentul?”

Răspunsul meu suna astfel:

“Peste vreo cîteva luni împlinesc 10 ani de cînd, printre altele, mă ocup și cu luarea de interviuri. În toată această vreme la un singur lucru n-am avut timp să mă gîndesc: dacă îmi place să iau interviuri.(...) Cunosc cîțiva oameni care speră (nu știu de ce?) că tot făcînd eu publicistică, tot luînd interviuri o să mă pierd ca poet și mîine, poimîine, vor putea scrie prin vreun colț de gazetă ‘bun publicist a ajuns prietenul nostru Dorin Tudoran; păcat că s-a ratat ca poet’.(...) Firește, publicistica poate omorî un poet, atunci cînd acesta, deși n-are harul cuvenit, bate cîmpii reportajelor, însemnărilor, bloc-notes-urilor, etc. (...) Eu unul fac gazetărie tocmai ca, atunci cînd mă apuc să pun pe hîrtie un vers, să nu mă trezesc făcînd recenzie, pamflet, cronică sportivă, cronică mondenă, să nu țin cursuri de morală, să nu versific pasaje din codul eticii și echității socialiste, să nu, să nu...”

M-am gândit de câteva ori la acel dialog, în vreme ce mă luptam să răspund calupurilor de întrebări primite de la Robert Șerban pentru ceea ce avea să devină o carte-dialog: Numai copilăria e glorioasă.

M-am gândit, fiindcă îmi imaginez că și în cazul lui există destui binevoitori care se întreabă dacă nu cumva poetul se predă, cu arme și bagaje, publicistului cu același nume, căci Robert face foarte multă jurnalistică scrisă, radiofonică; face televiziune, ba scrie și proză.

Învederatul, Poeme alese 1994-2022, (AICI) antologia de poezie care i-a apărut de curând la Editura Cartier din Chișinău, îi poate liniști pe posibilii neliniștiți de soarta poeziei lui Robert Șerban.

Publicându-i în AGORA, în urmă cu 30 de ani, poeziile pe care mi le dăduse la Timișoara tânărul student, a fost pariul meu. L-am câștigat. Ce se va întâmpla în continuare între Robert Șerban și poezia sa este pariul său. Îi urez să-l câștige.