.png)
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite are 15 țări membre. Dintre ele, cinci sunt “membre permanente” – China, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și Statele Unite. Ele se bucură de un privilegiu a cărui justificare s-a ofilit de mult - dreptul de veto. Dacă o singură membră permanentă își exercită acest drept, rezoluția în discuție cade. Cu alte cuvinte, nicio rezoluție prin care este penalizată una din cele cinci membre permanente (sau aliate aflate în culpă) nu trece. Un ultim exemplu este cel din 25 februarie, când rezoluția prin care ar fi fost condamnată Federația Rusă pentru invadarea Ucrainei nu a trecut. Vetoului Moscovei i s-a alăturat cel al Beijingului.
La 26 aprilie, 193 de țări membre ale organizației au adoptat o rezoluție prin care se încearcă, încă o dată, instituirea unui oarecare control asupra exercitării dreptului la veto pe care îl dețin cele cinci, un efort de a obliga membrele permanente al Consiliului de Securitate să-și exercite dreptul la vot în mod mai decent, mai responsabil. Efortul este inutil, fiindcă rezoluția nu implică nicio obligativitate – un simplu exercițiu în arta futilității diplomatice – AICI. Nu-i de mirare că ONU a devenit, cu trecerea timpului, o entitate lovită de irelevanță exact în chestiuni de maximă gravitate, cum ar fi declanșarea de războaie cu totul nejustificate.
În schimb, ONU devine din ce în ce mai relevantă pe scena spectacolelor penibile. Cel mai recent a fost invitarea cvasirenegatului prinț britanic Harry pentru a ține un discurs dedicat Zilei Internaționale Nelson Mandela. Explicația invitației ar fi fost aceea că Harry are legături cu Fundația Nelson Mandela și că mama sa, prințesa Diana, a fost o mare admiratoare a liderului sud-african.
Adresându-se unei săli jenant de pustii (Adunarea Generală își reia sesiunile abia în luna septembrie), Harry s-a referit la un spectru larg de probleme, de la schimbările climei la hotărâre Curții Supreme a Statelor Unite de a reda fiecărui stat al federației dreptul de a-și crea propria legislație legată de avort, hotărâre pe care Harry a comparat-o, nici mai mult nici mai puțin, cu invadarea Ucrainei de către trupele federației Ruse(!); de la sărăcia în care trăiesc multe țări africane la probleme ale tineretului și rasism.
Era de așteptat ca discursul lui Harry să fie dedicat lui Mandela și semnificației vieții sale. A fost cu totul altceva. Iată AICI o analiză privind ce a lipsit din discurs și deserviciile produse de cele 15 minute de bălmăjeală princiară.
Foarte multe voci au întrebat care este expertiza care îl califică pe Harry să țină un asemenea discurs? Ce îl califică să dea lumii sfaturi? Ce pregătire are spre a da verdicte tranșante în chestiuni în care mulți constituționaliști americani de forță au evitat să le ofere? Ce a făcut semnificativ pe această lume, Harry? Câte zile a muncit în viața lui? Ce știe despre sărăcie?
Probabil că în chestiuni legate de rasism, l-au recomandat episoade precum cele în care petrecea îmbrăcat în uniformă de soldat nazist, cu zvastica aferentă pe brațul stâng sau momentele în care i se adresa unui coleg de militărie cu “Paki”.
În chestiuni legate de sărăcie, probabil că l-au recomandat petrecerile în pielea goală, partidele de biliard mixt, fete și băieți, tot în pielea goală de la Las Vegas (AICI), și o nota de plată neachitată ($38,000), de care a fost iertat de Steve Wynn, proprietarul hotelului.
Cine-i împiedică pe Harry și Meghan să-și vândă proprietățile, să se mute într-o suburbie din Johannesburg sau Kigali și cu banii să construiască spitale, școli și grădinițe? Numai pe "cocioaba" din Montecito ar lua peste 13 milioane de dolari. Banii plătiți anual pentru protecție serviciilor specializate de cei doi, care se luptă din răsputeri să fie luați în serios ca "oameni de rând", ar putea asigura adăpost multor nefericiți.
În privința efectelor poluării asupra climei (climate change), ce-ar fi dacă Harry & consoarta ar renunța la zborurile cu private jets (AICI) și ar folosi zborurile de linie? Eventual, chiar Economy Class, căci numai ultimul zbor la Londra și retur i-a costat 160,000 de lire sterline (adică, peste 192.000 de dolari americani), bani pe care puteau să-i doneze pentru săracii străzii din Los Angeles.
Binențeles, “Prințesa de Montecito”, fostă artistă de mâna a treia, a fost și ea prezentă la New York. Strada nu i-a primit pe cei doi doar cu aplauze. Pancarta purtată de o participantă la protest întreba ce caută cei doi acolo, căci nu prea există vreo legătură între stilul lor de viață și cei 27 de ani de pușcărie ai lui Mandela.
În semn de răspuns la întrebarea protestatarei și de profundă solidaritate cu sărăcia care domină atâtea locuri ale Africii, în ziua de 18 iulie, Markle și-a schimbat toaleta de trei ori.
O carte care o va enerva profund pe iritabila ducesă se referă și la povestea numărului din revista Vanity Fair (octombrie 2017) care i-a dedicat coperta. După apariția revistei, Markle ar fi fost foarte furioasă că a nu a fost prezentată așa cum a cerut – filantropistă și activistă:
"Sunshine Sachs ceruse ca revista să satisfacă cerința lui Meghan de a fi prezentată ca filantropistă și activistă, fără a ține cont de un lucru: cercetătorii scrupuloși ai (revistei) Vanity Fair nu au putut găsi nicio dovadă a filantropiei și activismului ei la nivel global". (AICI)
De altfel, alte multe afirmații ale "ducesei" fie s-au dovedit imposibil de verificat, fie s-au dovedit minciuni, povești de adormit prințișorul.
Există, totuși, dovezi peremptorii ale devotamentului cu care "ducesa" s-a pregătit, încă de pe vremea când nu o lua nimeni în seamă, să prepare hrana pentru miliardele de înfometați ai lumii. A fost, de la bun început, grijulie cu Sănătatea bărbaților (Men's Health):
Că Meghan Markle l-a îmbrobodit pe Harry și îl folosește pe post de papagal și trambulină pentru tot felul de ascensiuni social-politice, e o problemă strict personală, îi privește numai pe cei doi. Că instituții precum ONU se coboară la a face jocul unei manipulatoare ariviste, nu este o chestiune privată.
Circul din 18 iulie nu a fost nimic altceva decât încă o lovitură de PR încercată de “ducesă”, care se pregătește să treacă de la “filantropie” la o carieră politică. Tot felul de caraghioși influenți o încurajează să țintească chiar la Casa Albă.
Atâta vreme cât i-a reușit Fă-te-ncoace, ONUle, de ce nu i-ar reuși și Fă-te-ncoace, Casă Albă ca Zăpada?