Fără festivisme de două parale

Așa au reușit Ambasada României în Statele Unite și ICR New York să marcheze Ziua Culturii Naționale în seara de 15 ianuarie la The John F. Kennedy Center for Performing Arts, Terrace Theater, din Washington, D.C. În pofida vremii mizerabile, până la urmă sala a fost plină - toate biletele era "adjudecate" încă de anul trecut. Cei prezenți au fost răsplătiți printr-un concert excepțional.

Un program bine ales, nu doar din muzica lui Enescu, ci și din cea prețuită de el - Jules Massenet, prietenul lui Enescu - Fritz Kreisler, etc. Și un bonus - Balada lui Ciprian Porumbescu interpretată magistral.

L-am ascultat prima oară, live, pe Alexandru Tomescu, spre sfârșitul anilor '90. Abia trecut de 20 de ani, "materialul" se anunța deja excepțional. Reascultându-l a doua oară, pe viu, acum când urcă spre 50 de ani, conturul artistului împlinit este impresionant.

Felul în care a prezentat piesele înainte de interpretare, mi-a amintit serialul de educație muzicală a lui Leonard Bernstein pe care mama mea, profesoară de muzică, mă invita să-l urmăresc cu sfințenie alături de ea. Cu umor, tandrețe, lipsă de împovărătoare detalii mult prea "tehnice", dar punctat cu scurte inserturi elocvente, fin colorate despre compozitori, epoca și opera lor, comperajul violonistului are o căldură umană care ajută mesajul să ajungă ușor și la cei care știu mai puțin despre muzică. Altfel spus, Alexandru Tomescu nu este doar un mare violonist, ci și un entertainer șarmant.

Sînziana Mircea, ea însăși un talent precoce -- debut la vârsta de 7 ani pe scena Ateneului Român -- și o artistă cu un palmares impresionant, îl secondează atent, discret și cu precizie pe Tomescu. Un cuplu muzical a cărui "chimie" este convingătoare, naturală. Personalitatea pianistei a țâșnit -- pregnant și binemeritat -- în câteva secvențe ale transcrierii pe care a făcut-o sonatei lui Paganini, devenită din sonată pentru vioară și ghitară una pentru vioară și pian. Bun prilej de a reasculta în aceste zile o imprimare a sonatei respective interpretată de Itzhak Perlman și John Williams, imprimare făcută în urmă cu aproape 50 de ani.

Concertul de aseară mi-a reamintit un altul -- cel al lui Dan Grigore din urmă cu mult prea mulți ani. Mă întreb (ca să nu zic că întreb) dacă Ambasada României și ICR New York n-ar putea asigura o revenire a marelui pianist, de data aceasta pe scena uneia din sălile de la Kennedy Center.

Una peste alta, un excelent act de diplomație culturală, într-o zi în care acasă tot felul de nătărăi patriotarzi invocă numele lui Eminescu într-o paletă aiuritoare -- de la suprimarea pensiilor speciale la realizarea autostrăzilor promise românilor de toți politicienii postdecembriști în căutare de voturi.