.png)
Ion Caraion este un Sisif al beznelor – așa cum mărturisește într-un poem, pentru el “niciun întuneric nu e deplin”. Un om căruia i s-a dăruit Iadul și i s-au furat cheile de la poartă. Putem vorbi de ontologie negativă.
Poezia lui este asemenea epidermei celei mai subțiri – cea de sub braț – pe care au fost stinse nenumărate mucuri de țigară - Canal, Poarta Albă, Gherla, Aiud, minele de plumb de la Cavnic şi Baia Sprie. Orice mișcare a mâinii de a pune pe hârtie un vers este comandată de o durere pe care nervii nu o pot uita, chiar dacă pielea pare oarecum vindecată.
„Sunt cel care se întoarce din moarte.”, scrie Caraion. Mai degrabă, ce se întoarce de-acolo este o imagine a poetului. Cum pentru Caraion viața a fost doar o ipoteză de lucru, aș spune că din moarte poetul nu s-a întors niciodată.
Cele mai bune portrete ale lui Ion Caraion sunt două autoportrete. Unul liric – “eu eram singur/şi degeaba mă spălam pe toate mâinile/că viitorul a luat forma ruinelor mele.//Eram Pilat din Pont şi-am avut o mie de braţe.”
Celălalt - semnat într-o pagină de Jurnal: „Mă numesc Ion Caraion și sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi dați afară din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator (…)”
Îl felicit pe Emilian Galaicu-Păun pentru ideea acestui proiect care afirmă convingerea că, dincolo de o bolgie biografică sau alta, robustețea unei culturi se consolidează nu prin excludere, ci prin includere. Îi mulțumesc pentru că m-a luat părtaș la întocmirea acestei antologii, efort în care, sincer vorbind, contribuția lui este mai pregnantă decât a mea. Ce a unit travaliul nostru rămâne admirația pentru un poet major.