Gramofonul și țăranul mijlocaș (I)

Bunicul avea un sfat pentru mine – să mă fac gropar. Întors de la înmormântarea doamnei Claudia, soția domnului învățător Năstase, m-a întrebat: “Ce vrei să te faci, când vei fi mare?’’ "Nu știu.’’ "Băiete, asta nu e o meserie bună.” "Ce meserie e bună?’’ "Gropar." "De ce?’’ "De când lumea, moartea nu moare niciodată; oamenii mor întodeauna și cineva trebuie să-i îngroape.”

Fusesem de câteva ori cu bunicii la cimitir. Aveau mare grijă de mormintele celor trei copii îngropați acolo – Mironel, Elena și Luca. Văzusem gropari. Nu mă impresionaseră. Mai ales finul Ilie, cu burta lui mare, cămașa ieșită din pantaloni și gâtul sticlei de țuică ițit din buzunarul hainei atârnate de-o cruce.

Nu eram nici preocupat de ce va fi cu mine, când voi fi mare. Mai degrabă intrasem la idei după ce bunicul îmi confirmase ce aflasem mai de mult de la bunica – oamenii mor întodeauna. Și-atunci, ce conta ce meserii aveau, dacă tot mureau? Nu-mi plăcea nici țuica. Avea să-mi placă mai târziu, chiar dacă nu l-am ascultat pe bunicul și mi-am ales o meserie derizorie, dacă ce mi-am ales se poate numit meserie.

Dar mai aveam ceva întrebări pentru bunicul – ”Și după ce mor și sunt îngropați, unde se duc oamenii?” ”În lumea cealaltă.” ”Unde e asta?” ”Nu știu, că n-am fost pe-acolo. Dar cum ajung, îți dau un semn.” ”Ce fel de semn?” ”Îți fac cu ochiul.”

Ani buni după ce murise, am tot așteptat semnul promis, dar bunicul nu mi-a făcut semn cu ochiul niciodată. După o vreme, am înțeles că oamenii mor întotdeauna, dar de ținut de cuvânt, nu se țin mereu. Sincer, nu la bunicul meu m-aș fi așteptat la așa ceva.

*

Bunicul nu avea doar sfaturi, avea și întrebări. Una dintre ele i-a tot pus-o primarului Comarnescu, fără să primească, zicea bunicul, "un răspuns limpede, așa, ca pentru mintea mea": “Auzi, Comarnescule, ce este țăranul mijlocaș?” “Nea Tache, matale ești mijlocaș. Nu trebuie să faci nimic altceva, decât să rămâi așa – mijlocaș.” “Adică?” “Adică, să nu ai niciodată mai mult de zece oi.” “Și când fată oaia, ce fac?” “Tai mielul sau oaia.” “Asta nu e nicio socoteală.” “O fi, n-o fi, dar dacă legea așa zice, așa rămâne. Am zis zece, zece rămâne, nea Tache. Să nu zici că nu ți- am spus.”

I-o fi spus Comarnescu ce i-o fi spus, dar bunica nu-l lua în serios pe primar. După ea, Comarnescu nu era nici măcar comunist – “Se dă și el după cum bate vântul. Întâi a fost liberal, ca tac-su, acu cică e comunist. Cin’ să-l creadă? La primărie nu el conduce. Conduce ăla al lu' Gubavu, că el e comunist, da’ cum nu știe nici să scrie, nici să citească, el îi dă ordine lui Comarnescu și ăsta ne spune nouă ce și cum. Eu d-aia îi spun ‘Sfârlează.’”

Și Sfârlează i-a rămas numele lui Comarnescu până a murit. Când veneau tovarășii de la primărie în control, bunica nu spunea niciodată "Au venit comuniștii", zicea “Au venit comarniștii lui Sfârleză.” Și râdea.

De râs n-a mai râs, când bunicul i-a arătat țidula pe care i-o adusese Sfârlează – erau anunțați că au devenit chiaburi. “Adică?”, îl întrebase bunicul pe primar. “Sunt eu altul decât eram când ai trecut acum o lună pe-aici?” “Nea Tache, eu ți-am spus – zece oi și-atât. La ultima numărătoare ai ieșit cu unsprezece, așa că...” “Așa că ce, Comarnescule? Am zece oi și un miel.” “Nea Tache, numărătoarea zice unsprezece oi, nu zice zece oi și un miel. De-acum ești chiabur și să nu te miri de ce urmează.”

Și a urmat. M-am simțit multă vreme vinovat, fiindcă eu mă rugasem de bunicul să nu taie mielul. După ce sugea, luam mielu cu mine în cameră. Îl botezasem, Dumnezeu știe de ce, Bilinelu. Îmi plăcea cum sună – Mielu/Bilinelu. Nici nu știu cum de l-au găsit ăia cu numărătoarea, fiindcă atunci când au venit, Bilinelu nu era pe-afară, la supt. Era la mine în cameră și acolo n-a venit nimeni să numere nimic. Bunicii aveau să afle că tovarășul Gubavu văzuse într-o zis mielul în curtea casei. Ăia cu numărătoarea știau deja. Au băut o țuică în chioșc cu bunicul, apoi au plecat. La plecare au zis doar “Mulțumim, nea Tache”. De numărat, n-au numărat nimic.

Domnul învățător Năstase a încercat să-l ajute. A venit la el cu o Scînteie mai veche, de prin ’49, când Costică Gubavu și nevastă-sa umblau beți prin sat, cereau țuică și vin pe gratis și strigau: „Ana, Luca şi cu Dej/Bagă spaima în burgheji!"

De ăsta, de Dej, bunicul auzise. De Ana și Luca, nu. Așa că de ăștia doi nu-i păsa. Domnul învățător i-a spus bunicului că la oraș se strigau și alte alea. “Cum ar fi?”, l-a întrebat bunicul. “Cum ar fi ‘Gheorghiu-Dej/Luptător/Pentru pace şi popor!' și 'La armată Bodnăraş/Are grijă de ostaşi!’" “Are, pe mă-sa’"a zis bunicul. “Nepotă-miu Costel, băiatul lui Fănică, e în armată. Vai de mama lui. A venit de două ori în permisie – avea și degetele de la picioare, și degetele de la mâini degerate. Da’ eu tot nu înțeleg cum e cu mijlocașii.”

Domnul învățător a scos din geantă niște foi – "Nea Tache, uite ce spune Registrul Agricol:

Gospodărie chiaburească: terenuri de peste 5 hectare.

Gospodărie mijlocașă: 3,5-4,5 hectare.

Gospodărie mică: 1,5-2,5 hectare.

Doar grădină și casă - țăran sărac.”

“Da’, de oi, ce zice? Câte oi?” “De oi nu zice nimic.” “Sigur?” “Sigur.” “Dom' Năstase, poți să-mi lași mie foile asta?” “Nu, că e scrisul meu, și mă bagi în belea. Dacă vrei, poți să le copiezi.” “Mă duc să iau un plaivas.” A venit cu plaivasul, a copiat și-a zis: “Al dracului să fiu eu, Sfârlează, dacă nu dau eu cu tine de pământ cum am dat cu frate-tu la Florica, în duminica aia când striga 'Jos cu Brătienii! S-a terminat cu exploatarea!', după ce oamenii ăia îl ținuseră la școală pe banii lor."

La plecare, domnul învățător îi mai lăsase niște tăieturi de prin ziare - "Astea poți să le păstrezi, Nea Tache, că eu am destule." "Și ce faci cu ele, dom' Năstase?" "Ei, avem nevoie de ele - și eu, și colegul Nicolescu - când trebuie să le spunem părinților de ce pe copiii lor nu-i primim în clasă sau dacă-i primim, de ce suntem obligați să-i ținem în picioare în spatele clasei." "Și sunt mulți copii dintr-ăștia?" "Din ce în ce mai mulți, nea Tache. Din ce în ce mai mulți. Astea-s vremurile."

După plecarea domnului învățător, bunicul s-a uitat prin tăieturile din ziar. Într-una se vorbea de Dej, ăla care bagă spaima în burgheji:

"În regionalele de partid s-au creat confuzii grave în activitatea de departajare a chiaburilor de mijlocași și invers, întrucît principalul criteriu utilizat se referă la monitorizarea suprafeței proprietății fiecărui individ. De aceea, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a considerat ca fiind necesară sporirea elementelor de calificare a chiaburilor, după cum urmează: Pentru a deosebi muncitorul agricol – țăranul sărac și cel mijlocaș – de chiabur, trebuie să ținem seama de următoarele criterii: dacă are pămînt, în ce regiune se află pămîntul; dacă mai posedă și alte mijloace de producție, cîte și anume ce fel de mijloace de producție; felul de cultură; cît produce și cît aduce din producția sa pe piață; dacă exploatează sau nu muncă străină; dacă este sau nu exploatat de alții; mărimea familiei, precum și o serie de împrejurări locale pe care le putem aprecia numai cercetînd fiecare caz concret în parte. Hotărîtor însă este dacă exploatează sau nu muncă străină și dacă este exploatat de alții; dacă are sau nu mijloace de producție, cîte și ce fel de mijloace de producție”.

Ce nu înțelegea bunicul nici măcar de la Dej ăsta era pe cine exploatează el, că doar Dej zisese că asta era hotărâtor ca să afli cine e țăran mijlocaș și cine chiabur, nu?

L-a invitat pe Comarnescu la o țuică mică - el bea cu țoiul, Sfârlează - cu cinzeaca. “Auzi, Comarnescule? De ce mănânci tu rahat, băiete? Uite ce scrie aici.” Și i-a citit. “Nu zice nimic de oi.” “N-o fi zicând, nea Tache, dar eu ți-am spus ce scrie în instrucțiunile primite de mine. Și aici, la noi în sat, astea contează. Ăia cu Registrul agricol să se șteargă la cur cu el.”

“Pe cine exploatez eu, Comarnescule?", mai încercase el să scoată un răspuns clar de la Sfârlează. "Dimineața mă duc singur la vie, cu stropitoarea în cârcă. După-masa mă duc tot singur la livadă sau cu Lința, dacă n-are treabă acasă. O dată pe săptămână mă duc singur, sau tot cu Lința, la câmp. Pe cine exploatăm noi?” “Nea Tache, nu mă-ntreba pe mine chestiile astea, că nu eu fac legile. Matale ești un om cumsecade, dar dacă tot mai pui întrebări de-astea, rămâi și fără vie, și fără livadă și fără câmp. Ascultă la mine, prin alte locuri au și început reformele astea.” “Ce a început, mă?” “Reformele.” “Și dacă-mi luați voi via, livada și câmpu’, vă duceți voi acolo să munciți în locul meu? N-o să vă duceți, că știu ce vă poate pielea. Ce-o să mâncați voi la iarnă, mă? Reforme? O să veniți cu roaga tot la noi - 'Nea Tache, împrumută-ne și nouă niște țuică, până ne vine rândul la cazan. Țață Lințo, poate ai un borcan cu jumări și niște cârnați afumați, că ne vin ăia mici în vizită. Hai, bre, nu se poate să n-ai. Te rog frumos.' Auzi la ei, reforme? Comarnescule, voi auziți ce ziceți? Proști mai sunteți. Tac-tu era om cu carte, avea minte cât toată ulița asta, mă lua cu el la Florica, la conu' Brătianu. Tu ce drac de om ești, băi, Sfârlează."

La puțină vreme, l-au arestat pe nenea Fănică și bunicul avea să afle de la Comarnescu – “dar, nea Tache, nu știi asta de la mine, ne-am înțeles?” - că trecerea lui la chiaburi n-avea nimic de-a face cu Bilinelu, ci cu “activitățile dușmănoase”, “uneltirile contra ordinii sociale” ale fiului său Ștefan. Pentru bunicul era destul de limpede ce tot învârtea nenea Fănică, dar țăranul mijlocaș a rămas pentru el o problemă nerezolvată, fiindcă să ajungi chiabur peste noapte, cum i se întâmplase lui, deși nu exploatezi pe nimeni, era prea de tot.

Deși era supărat foc pe nenea Fănică, pentru că ajunsese la Poarta Albă, bunicul a sfârșit prin a-i spune bunicii: "Fetițo, are dreptate și Fănică al nostru - ăștia sunt niște bandiți." Bunica era mai mereu de acord cu bunicul. Era și acum.

*

Citind rândurile astea, găsite într-un caiet presupus a fi fost al lui Grimaldi, procurorul Arăpașu se convingea o dată în plus că va fi dificil să găsească răspunsuri clare în ”Cazul Grimaldi”, fiindcă, asta devenise personajul respectiv – un caz. Și cazul căzuse pe capul lui. Și numai de așa ceva nu avea nevoie.

După ce a mai fumat o țigară, a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe maestrul Chrissoveloni:

- Bună seara. Fiți gata mâine dimineață la opt și jumătate – venim să vă luăm.

- Să mă luați? De-abia v-am răspuns la întrebări. Ba mă interogați, ba mă consultați în anumite cazuri. Până la urmă, care este statutul meu? Inculpat? Martor? Consultant?

- Maestre, statutul dumitale este ăla pe care-l hotărâm noi. Și când hotărâm, îți spunem, n-avea nicio grijă. Deocamdată mai e mult până departe -- ha! ha! ha! Mâine facem doar o plimbare, în afara orașului. Așa, vreo jumătate de zi.

- Pe vremea asta?

- Nicio grijă. Nu mergem noi unde sunt inundații și viituri, că nu ne-a câștigat nimeni la belciuge. Pe mâine – opt și jumătate fix. Ne-am înțeles, da?

(Fragment din romanul GRIMALDI - pagini în curs de întâmplare)