La cărți, cetățeni!

Sub acest titlu salutam în urmă cu aproape cinsprezece ani apariția volumului de poezie Arme grăitoare al lui Emilian Galaicu-Păun. Am astăzi în față o versiune în engleză, datorată unei echipe coordonată de Adam J. Sorkin, unul dintre cei mai reputați traducători din română în engleză. Spun o versiune, căci cuprinsul celor două volume nu este neapărat identic.

Apărută la editura Deep Vellum, în Texas, traducerea este o performanță din mai multe motive. Primul dintre ele - valoarea autorului. Optzecistul basarabean pe care Al Cistelecan îl vedea ca pe "O trestie în vârful căreia e înfipt un cap de Christ romantic" este astăzi una din valorile certe ale literaturii române postbelice. Poetul a ieșit învingător din pariurile, nu lipsite de capcane, propuse livrescului și intertextualismului, ludicului și paratextualului, amprentelor romantice și celor avangardiste, magmei mesianice sau imaginarului flamboaiant. Cistelecan adună într-o formulă excelentă vâna poeziei lui Galaicu-Păun: "Stihialitate dezlănțuită a imaginarului." Aș adăuga doar - stihialitate construită și apoi controlată cu migală de cărturar benedictin.

Al doilea motiv al reușitei este truda pusă de traducători în găsirea echivalențelor celor mai bune, mai ales că, datorită structurii ei foarte complexe, pe nivele de semnificație, cu multiple trimiteri culturale și politice, poezia lui Galaicu-Păun este foarte greu de tradus. În Postfața volumului de acum apropape cinsprezece ani, Șerban Foarță scria pe bună dreptate: "Emilian Galaicu-Păun e, fără a fi propriu-zis ermetic, unul dintre cei mai dificili poeți ai noștri. Greu de spus în cîteva cuvinte cam ce și cine este."

Poetul m-a rugat să citesc dactilograma volumului înainte de a da bunul de tipar. Comentariile mele au început printr-o mărturisire pe care am mai făcut-o public în câteva rânduri: sunt sceptic în privința traducerii de poezie. Este și motivul pentru care n-am făcut niciodată eforturi de a-mi vedea traduse cărțile, dar, firește, m-am bucurat când pagini din ele au fost traduse. Pentru mine poezia este atât de strict legată de limbă, încât mutată într-un alt lichid amniotic îmi pare cunoscută, dar ușor străină. Dacă nu știu nimic despre un poet tradus în română, îmi este mai ușor. Dacă știu, dacă l-am citit în original, încep să am și să pun întrebări, dar știu că, în majoritatea cazurilor, nu e din cauza nereușitei traducerii, ci din cauza mea. De aceea, nu propun nimănui o asemenea abordare, tot ce fac este să-mi recunosc o infirmitate, o greutate apăsătoare în a vedea la același nivel afectiv originalul și forma tradusă a unei poezii. Văd, de exemplu, truda și reușita din sang d'encre (unul din poemele emblematice ale lui EM.G.-P), dar rămân suspendat undeva între original și traducere, un șpagat de care este scutit cititorul de limbă engleză, dar necunoscător de limbă română:

"neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar/întuneric, sub numele de cernoziom, așteptînd să răsară (de la răsărit) i-/luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,/tot așa ți se-arată vedenia: capul golit -e din interior, ca de halloween, iar fi creștetul capului/atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca/niciodată, cu care te bați în cap: băiețel-decrețel, după anul de naștere./-cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?"

vs.

"all your ancestors since way back when, each darker than other, grew nothing more than/darkness, under the name of blackest earth, waiting to see (like a candle in the east)/illumination rise. just as you strike a match to check that you haven't forgotten a lit candle/overnight,/so the apparition reveals itself: its head empty, like a halloween pumpkin, and inside, from/the top of its head,/hanging like a hundred-watt bulb, the wonder-child, now extinguished, now more dazzling/than ever, going head to head with you: little no-nort boy, alive according to the year of his/birth./'what's your name, miracle of the city-hall decree'?"

Cu atât mai mult m-au bucurat reușitele -- deloc puține -- din Canting Arms, găsirea unor soluții cu mult peste plauzibile. Adam J. Sorkin și Lidia Vianu sunt doi traducători versați și reușesc, în cea mai bună parte, să facă față elementului numit de Al Cistelecan „baroc vulcanic” din poezia lui Galaicu-Păun.  Nu știu cum a funcționat echipa de traducători, dar am sentimentul că Sorkin e implicat și în traducerile pe care nu le semnează/co-semnează, fiindcă textele au o anume unitate stilistică. Altfel spus, neștirbind cu nimic meritele celorlalți traducători, cred că avem de-a face cu un Galaicu-Păun în variantă/interpretare sorkiniană – cu avantajele și "dezavantajele" ei. Traducătorul își asumă poetul, poetul își asumă traducătorul. Un pariu comun pe care amândoi știu că îl pot și câștiga, și pierde; împreună. E o fraternitate asumată cap-coadă.

Introducerea lui Ilya Kaminski ajută foarte mult, nu doar pentru că e vorba de un nume de succes, ci și pentru că-l plasează pe Galaicu-Păun cu exactitate și dibăcie – ca om și poet – pe o hartă altfel greu de descifrat -- geopolitic, cultural și existențial – pentru mulți cititori americani. Și asta îndulcește, cumva, lungimea și detaliile cuprinse în unele dintre notele și comentariile de subsol. Ce vreau să spun este că, pe de-o parte, notele și comentariile de subsol pot ajuta cititorul să înțeleagă spre ce trimit unele aluzii/versuri/citate din poemele lui Galaicu-Păun, pe de altă parte pot răpi din misterul pe care orice poezie bună o poartă în ea. Un alt pariu care poate fi câștigat sau pierdut, în funcție de cine este cititorul. De când lumea – poetul e la mâna cititorului, nu invers.

Una peste alta, un bun cadou făcut cititorilor de limbă engleză, o reușită pentru care autor, traducători și editori merită felicitări.