La France, mon Général!

În momentul în care nu a putut forma o majoritate parlamentară necesară guvernării, președintele Traian Băsescu l-a rugat pe Dan Voiculescu să intre în coaliția de guvernare. Voiculescu a intrat, dar a și cerut. Cam mult, a considerat președintele - printre altele și o poziție de vicepremier. Apăreau, subit, probe că Voiculescu colaborase cu Securitatea, asta după ce în câteva rânduri primise țidulă de necolaborare. Președintele îl declara "soluția imorală". În felul acesta, cel care crease soluția imorală se spăla pe mâini de ea ca și cum i-ar fi fost băgată pe gât cu forța.

La apariția documentelor incriminatorii, semnam în Jurnalul Național. Mă adăugasem grupului de editorialiști care numărase în acei ani oameni ca Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, Andrei Pleșu și Vladimir Tismăneanu. Nimeni nu ne ceruse să publicăm vreun rând pro-Voiculescu, să lăudăm activitățile sale politice, să-i înjurăm adversarii politici. Nimeni nu a încercat să cenzureze un cuvânt din ce trimiteam spre publicare. Mircea Cărtărescu și eu aveam să strângem unele din editorialele noastre și să le publicăm în volume. Amândoi mulțumeam ziarului și aminteam că fusesem liberi de orice influențe sau constrângeri.

Cum se dovedise că Dan Voiculescu mințise, negând colaborarea cu Securitatea, am trimis spre publicare un pamflet -- Felix, Mircea și Dorin -- despre care unul dintre viitorii lăudători, pe pilot automat, ai lui Taian Băsescu avea să scrie că, în locul lui Dan Voiculescu, orice om s-ar fi sinucis. Anunțam încetarea colaborării cu ziarul. Marius Tucă și-a asumat riscul de a publica textul apărut în ziua de 14 iulie 2006. Ce a urmat a fost o comedie în stilul Casei Voiculescu.

Decupez din acel editorial:

Au dreptate cei îngrijorati că un fost autor de note informative ar fi putut ajunge vicepremier. Nu e la fel de grav că un alt autor de note informative a ajuns chiar președinte al României? Că unul era informator de bine, fiindcă și-a semnat notele doar cu numele propriu, iar celălalt era informator de rău, fiindcă semna și cu pseudonime, mi se pare o explicație cinică. Simplu - dacă Dan Voiculescu era azi președintele României, numele "soluției imorale" putea fi Traian Băsescu și CNSAS l-ar fi împiedicat pe acesta din urma să ajungă vicepremier.

Pe vremea cand era urmarit de Securitate, numele de cod al dlui Voiculescu ar fi fost "Dorin" (totuși, nu Tudoran). Pe vremea când era informator, unul din numele de cod ale dlui Voiculescu ar fi fost "Mircea" (totuși, nu Dinescu). Ce s-a dovedit până acum este că dl Voiculescu a scris note informative sub numele de cod "Felix" (totuși, nu Aderca). Felix Aderca a scris și el. Printre altele, un roman publicat in 1924 și intitulat "Moartea unei republici roșii". O altă republica roșie, pestilențială, cea a numelor de cod "Băsescu" și "Voiculescu", moare cu greu. Azi, valul de mizerie îl duce în sus pe "Băsescu" și în jos pe "Voiculescu". Putea fi și invers. Asta-i tot."

M-am înșelat, cumva?

Există "țări în curs de dezvoltare". România este altceva și probabil așa va rămâne pentru multă vreme - o țară neașezată. Dacă aș mai publica vreodată o culegere de articole aș intitula-o România neașezată.

După cel de-al doilea război mondial, Franța a cunoscut, pentru multă vreme, ceea ce poate fi numit criza colaboratorilor cu nazismul german. Arhivele Rezistenței franceze erau de nedeschis; tocmai ele! Asaltat de presiuni de tot felul și neînțelegând exact ce se petrece, președintele Charles de Gaulle îl întreabă pe unul din șefii serviciilor secrete ce Dumnezeu se află în acele arhive de nu pot deschise. Răspunsul vine prompt și neiertător: "La France, mon Général!"

Dacă președintele de azi sau cei de mâine ai României ar pune aceeași întrebare ca De Gaulle celor care nu acceptă deschiderea unor arhive - ale Armatei, de exemplu - ar primi probabil un răspuns de genul "România profundă, domnule Președinte!"

Există riscul ca deschiderea integrală a unor arhive să probeze că adâncimea stratului de mizerie este inimaginabil de adânc, iar șocul la nivel național să fi uriaș, dar nu cred că jumătățile de măsură -- azi un turnător, mâine dușmanul său politic -- constituie o soluție.

În ce privește dreptul celor care-și toarnă în fiecare dimineață ceară în urechi, el poate fi acela pe care Jean-François Revel îl numea oportunismul exterminator. Un drept pentru care, ne amintea Revel, intelectualii sunt foarte dotați, un drept care face posibilă coexistența geniului, lașității, oportunismului și neghiobiei în aceeași persoană. În cazul pupinilor prezidențiali, doar prezența geniului e discutabilă.

Desen - ⒸDION

În ziua de 20 decembrie 2014 publicam un text intitulat Traian Băsescu. Aș fi dorit să fie ultimul legat de fostul președinte și băsismul lipsit de spirit critic. N-a fost să fie. Și nu din cauza mea.

Nu cu litera acestui text mă găsesc astăzi în totalitate solidar, ci cu spiritul lui. Îl reiau aici pentru a răspunde acuzațiilor că am fost și am rămas un dușman al domnului Băsescu.

N-am rămas, fiindcă n-am fost. Cum era de așteptat, textul mi-a atras și nemulțumirea unor prieteni care l-au considerat pe fostul președinte cel mai mare rău al României postdecembriste, și cârâielile unor foști prieteni care l-au slujit pe Traian Băsescu cu o prost-înțeleasă loialitate. Este o tristețe să constați, peste ani, că în vreme ce Traian Băsescu și unii din adversarii săi politici au dovedit că știu să joace și șah, lingăii lor au jucat mai tot timpul doar barbut.

Observ o bucurie de nestăpânit, o adevărată euforie, în tabăra celor care nu l-au acceptat niciodată pe fostul președinte. Cei mai zgomotoși sunt aliații necondiționați ai lui Dan Voiculescu. Ei se fac a nu înțelege că verdictul definitiv în legătură cu turnătorul "Petrov", nu-l inocentizează, nu-l albește pe turnătorul "Felix". Tot ce se întâmplă acum dovedește pe ce scândură doarme România profundă.

Urmăresc pentru câteva minute o emisiune de televiziune - jurnaliști cu microfoanele pe stradă ațintite spre Traian Băsescu, undeva, pe o stradă. Văd chipul unui om îmbătrânit. Se mișcă greu. E imaginea unui om hăituit. Deși bravează, ochii săi trădează spaima. Totuși, un verdict de felul celui pe care l-a primit nu e doar o nefericire (meritată) personală. Nicio țară n-ar trebui să treacă prin asemenea momente, dar nici nu le poate evita.

Indiferent ce credem despre Traian Băsescu și dincolo de disprețul pentru un personaj ca Elena Udrea, există în aiuritoarea apărare oferită de aceasta din urmă fostului președinte un adevăr -- printre drepturile ce i se retrag, prin lege, fostului președinte, nu poate figura și protecția oferită de serviciile de pază, căci nu este vorba doar de securitatea unei persoane, ci de protejarea unor lucruri care trec dincolo de securitatea unui om.

Iată textul publicat în ziua de 20 decembrie 2014:

"Peste o zi, pleacă de la Cotroceni cel mai dinamic politician român postdecembrist de până acum.

Viteza lui de reacție, instinctul extraordinarului “animal politic” care este și alte calități au făcut ca imaginea predecesorilor săi să pară a unor cicliști de velodrom, încremeniți încă în sur place la multă vreme după terminarea cursei.

Fermitatea, vocația blitzkrieg-ului dublată de capacitatea de a face față unor lungi, extenuante și nemiloase lupte de gherilă l-au transformat într-un simbol al omului politic gata să facă, oricând, orice spre a-și impune punctul de vedere.

Până la el, s-a spus că scopul scuză mijloacele. În cazul său, se poate spune că omul scuză mijloacele. O schimbare de paradigmă cu efecte imprevizibile pe termen lung.

De aici la portretul nemeritat al unui dictator impenitent nu a mai fost decât un pas. Și unii l-au făcut cu voluptate.

Decizia de a fi un președinte-jucător l-a făcut să faulteze și să fie faultat; deseori, într-o manieră de o grosolănie surprinzătoare chiar pentru o lume care nu a putut fi niciodată confundată cu o Academie de Dans și Bune Maniere.

A forțat limitele Constituției, câștigându-și simpatia mulțimilor fascinate de un mai bine și mai drept pentru care se făcuse prea puțin până la el.

Simpatizanții săi au închis ochii în fața unor asemenea asalturi, vrăjiți de iluzia periculoasă că, pentru consolidarea unui stat de drept, totul e justificat.

Și-a acuzat adversarii de forțarea limitelor Constituției și subminarea statului de drept, deși, în multe cazuri, aceștia puneau la încercare fibra statului de drept prin acțiuni și procedee nu întotdeauna mai neortodoxe decât cele folosite de el, dar mai puțin populare.

Inițial, părea că are mai degrabă datele unui președinte de politică internă decât al unuia de politică externă.

După un deceniu prezidențial, rezultatele sale în politica externă sunt – sau cel puțin par – mai bune decât cele din politica internă.

A lansat numeroase proiecte. Unele au sfârșit prin a deveni realizări de netăgăduit. Altele și-au dat obștescul sfârșit, înainte de a prinde o formă bine definită. A părut că face și atunci când doar vorbea. A vorbit, deseori spre a nu fi acuzat că nu face.

S-a spus că și-a luat sfătuitori, mai mult spre a avea cine să-l asculte, decât să asculte la ce era sfătuit.

În jurul său s-a instaurat o camarilă sofisticată, grație unei proximități mai eficiente decât tradiționala “birourilor noastre vizavi de biroul său”. O camarilă mediatică, cu multe butoane remote.

Oameni care, fără a fi jurnaliști per se, au avut – tocmai pentru că nu sunt cu toți simpli jurnaliști – o pondere mediatică importantă. Fără ei, războaiele mediatice pe care le-a declanșat sau cărora doar le-a răspuns ar fi putut sfârși altfel.

L-am admirat. L-am disprețuit. I-am fost recunoscător – chiar în prefața unei cărți. La nivel personal, nu am avut niciodată ce să-i reproșez – față de mine s-a purtat admirabil, chiar dacă l-am criticat cu mult mai mult decât l-am lăudat.

Felul în care și-a terminat al doilea mandat a fost deprimant. Până și câțiva din admiratorii săi necondiționați s-au dezis de el pe ultimele sute de metri. Mă întreb dacă lucrurile nu ar fi stat altfel, în cazul în care, vreme de un deceniu, astfel de oameni n-ar fi uitat cu desăvârșire de existența spiritului critic.

Dacă în literatura dramatică există scena unui rege încolțit care strigă “A horse! A horse! My kingdom for a horse”, reportajul crud al acestui sfârșit de mandat ne confruntă cu episodul unui ”Elena! Elena! Elena, în schimbul unei moșteniri politice!”

Este o scenă tragică, în pofida aparenței de dramoletă. Un politician de mare talent iese din scenă pe ușa din spate, chiar dacă unii vor să mascheze acest lucru, invitându-l să facă o ultimă baie de mulțime în mijlocul Bucureștiului.

Să-i recunoaștem meritele președintelui care pleacă. Să fim drepți cu el. Mai drepți decât a putut fi el cu el însuși.

Peste ani, va înțelege că nimeni nu l-a putut apăra pe Traian Băsescu de Traian Băsescu. În acel moment, el și istoria acestor zece ani, pe care a marcat-o definitiv, vor trece de la armistițiu la pace.

Abia atunci ne vom câștiga și noi liniștea necesară pentru a înțelege că am avut suficiente motive să-i spunem azi: "Vă mulțumim, domnule Președinte!' ”

(CERTOCRAȚIA, 20 decembrie, 2014)