Leoaica

Am aflat de moartea ei abia în urmă cu o zi, dintr-o postare a dlui Paul Cernat pe Facebook. N-am avut putere decât pentru un comentariu scurt, cât un suspin: “Vai de mine...” Mă năpădiseră prea multe gânduri și amintiri pentru a fi în stare de mai mult. Încerc astăzi să fac o minimă ordine în unele din ele.

Mama o poreclise, cu tandrețe, “Leoaica”. Cu timpul, porecla devenise și un naiv nume de cod, când mama nu voia ca Securitatea să afle că Leoaica trecuse pe la ea, așa, la o cafea, la o trăncăneală, la un ghicit în cărți. Securitatea știa, iar Leoaicei nu-i păsa.

Am cunoscut puțini oameni cărora să li se potrivească la fel de bine ca ei cunoscutul “ce-i în gușă și-n căpușă.” O sinceritate deseori prea abruptă pentru diplomația socială i-a adus suficienți dușmani și denigratori. Părea că nu-i pasă, vocația ei fiind să-și apere prietenii și ideile în care credea. A fost învolburată în simpatii și viforoasă în antipatii.

Și-a iubit prietenii, dar i-a scutit rareori de săpuneli, atunci când considera că ei se află în culpă. Câtă dreptate a avut uneori și cât s-a înșelat alteori a fost un pariu pe care l-a plătit fără să crâcnească. N-a fost excesivă doar în tandrețe, ci și în asprime. Cromatica ei afectivă - de la foarte fierbinte la foarte rece – era, cu o vorbă la modă astăzi, challenging.

Mai întodeauna gata de solidaritate, energia ei era capabilă să pună în mișcare și oameni mai mult decât reticenți de a se angaja într-o vâltoare din care nu aveai cum să bănuiești cum vei ieși. Nu i s-a arătat întotdeauna aceeași solidaritate – “Lasă, se descurcă ea și singură, că e foarte tare...”

Când a fost dată afară de poliția de partid de la Editura Cartea Românească pentru felul în care apăra cărțile ”cu probleme” și pentru legăturile pe față cu oameni intrați în opoziție/disidență, printr-o surprinzătoare, pentru mine, solidaritate câțiva potențiali înlocuitori au evitat să accepte postul rămas liber, unul sau doi dintre ei neavând în acel moment un loc de muncă. Firește, solidaritatea s-a dovedit de scurtă durată, fiind spartă cu nonșalanță de cineva care numai pe drumuri nu era.

În 1987, când a aflat cât de bolnavă este, Dana Dumitriu s-a retras în casa mamei mele de la Ștefănești-Argeș. Leoaica a aflat, dar nu de la mama, și s-a pus pe drum. Ajunsă la Ștefănești cu "un sac de energie pozitivă" pentru Dana, n-a uitat să-i tragă o săpuneală mamei pentru că nu îi ceruse ajutorul.

Nu știu dacă unii din prieteni ei au realizat cât de mare influență avusese dinamismul ei asupra modului lor de a opera. Unul din ei a fost Octavian Paler. În 1990, mă suna de la Boston. L-am întrebat: "Papa Paler, nu vii și la noi, mai spre Sud?". A venit. A petrecut cu noi o săptămână. Într-o seară i-am oferit o mică radiografie a felului cum credeam că se modificase felul său de a acționa și reacționa public, de la reticență și prudență, la discurs mai direct și implicare etc.

Pentru a doua zi i-am pregătit o surpriză făgărășeanului iubitor de munte și pasionat alpinist în tinerețe, ducându-l într-un loc foarte drag mie - Harpers Ferry, în Virginia de Vest. De sus, din munții Blue Ridge (parte a lanțului muntos Appalachians), poți vedea cum la poalele lor se întâlnesc râurile Potomac și Shenandoah și îți poți imagina ușor scene din istoria americană în care sunt incluse cele trei state ce se întâlnesc acolo - Maryland, Virginia și Virginia de Vest. Priveliștea este extraordinară.

Așezați pe o bancă pentru a ne trage sufletul, Papa Paler (sobrichet pe care i l-a dat Adrian Păunescu, pe când erau în relații foarte bune) îmi spune: "Auzi, Dorine, mare bucurie mi-ai făcut cu locul ăsta. Azi noapte n-am prea dormit. Am tot răsfoit niște cărți din biblioteca ta și mai ales m-am gândit la ce mi-ai spus. Să mă fi schimbat eu oare atât de vizibil de când ne cunoaștem și până acum?" "Yes, Sir." A acceptat constatarea mea? Nu sunt sigur, dar n-am nicio îndoială că nu mă înșelasem.

Anul era 1984. Scrisesem eseul Frig sau Frică? Sau despre condiția intelectualului român de azi. Îl dădusem la citit câtorva prieteni foarte apropiați. Trebuia scos din țară. Am făcut mai multe copii. Una din ele a ajuns la Mihnea Berindei. Eseul, în îngrijirea lui Mihnea și tradus de Marie-France Ionesco, avea să apară în două numere succesive ale revistei L’Alternative. O altă copie ajunsese la "monici" (Monica Lovinescu și Virgil Ierunca) și avea să fie publicată în revista Ethos.

Locul uneia din întâlnirile "strategice" fusese ales de Leoaică – curtea casei soților Lucian Pintilie – Clody Berthola, de la Băneasă. Lucian era la Paris, iar doamna Clody nu folosea în acel timp casa respectivă. Acolo ne-am întâlnit, ca niște ilegaliști improvizați - Leoaica, Octavian Paler și eu - pentru a discuta "datele problemei".

În 1990, întorcându-mă spre Washington de la Bruxelles, unde obținusem o finanțare pentru lansarea revistei Meridian, m-am oprit la Paris pentru câteva zile ca să mă asigur de colaborarea unor prieteni pe care-i prețuiam foarte mult - George Banu, Virgil Ierunca, Lucian Raicu sau Bujor Nedelcovici. Am petrecut o seară de pomină în apartamentul lui "Pinți" (Lucian Pintilie), împreună cu Marie-France, Lucian Raicu și Sonia Larian. Leoaica a fost atât de des pomenită în legătură cu întâlnirea de la Băneasa, încât Raicu s-a întrebat dacă la București cineva bănuiește de ce sughiță atât de mult.

A fost editoarea par excellence – loialitatea ei era față de operă. Calitatea umană a autorilor nu-i era indiferentă, dar s-a bătut și pentru apariția unor cărți în valoarea cărora a crezut, chiar și atunci când caracterul unui autor ori al altuia nu era neapărat pe gustul ei.

Spre sfârșitul anilor ’90 făceam naveta între București și Chișinău unde răspundeam de birourile fundației americane al cărei angajat eram. Leoaica, pe atunci directoare a Editurii Albatros, m-a sunat la Chișinău ca să mă întrebe când vin la București. „De ce?”, am întrebat-o. „Am o idee”, mi-a răspuns.

Ideea era să pun împreună interviurile pe care le publicasem în volumele Biografia debuturilor (1978) și Nostalgii intacte (1982) și să le public într-un volum unitar. Ideea mi-a plăcut, dar i-am mărturisit Leoaicei că, din păcate, n-aveam timp de așa ceva. "Avem noi, editura", a venit prompt răspunsul. Așa apărea, în 1998, volumul Onoarea de a înțelege.

M-am învrednicit doar de minime corecturi în șpaltul final – nici acelea suficient de migălos făcute – și de scrierea unui Cuvînt înainte. Îi spusesem Leoaicei, de la bun început, că nu doresc să „croșetez” nimic din textele cărții. I s-a părut de la sine înțeles. Doream să rămân fidel nu doar propriilor principii, ci și ideii de transparență așa cum o înțelegea Leoaica. Iată mai jos finalul acelui Cuvînt înainte:

„În sfârșit, azi, când atâția români – indiferent de locul unde trăiesc – sunt angajați într-un efort de a ficționaliza realitatea, inventându-și autobiografii eroice și scriind biografii calomnioase, autorul cărții de față, de comun acord cu Editura Albatros, a găsit de cuviință să restituie integral aceste pagini circuitului public. Cititorii vor da peste întrebări de circumstanță, peste invocarea unor nume ce nu puteau lipsi la timpul realizării acestor dialoguri, peste numirea unor 'evenimente' etc. Pentru autorul acestor dialoguri, asumarea realității așa cum a fost constituie singura garanție a unei reconcilieri autentice cu noi înșine. Fără ea și pierzându-ne vremea cu neîntrerupta invocare a unor conjuncturi nefericite, reconcilierea cu ceilalți nu are nicio șansă.”

Ultima oară am întâlnit-o în 2017, când a asistat, împreună cu Gabriel Dimisianu, la dialogul Intelighenția. Intelectuali și politică în România pe care l-am purtat cu Sorin Antohi în ciclul Idei în Agora organizat de Sorin sub egida Muzeului Municipiul București. O reîntâlnire prea scurtă, pe pripă, căci a doua zi plecam spre casă și-apoi, nu-i așa, nu intraseră zilele în sac. Numai că ele intră. Și au prostul obicei de a nu te anunța și de a nu-ți da socoteală de ce intră în sac.

Nu știu cât de apăsat se vede astăzi amprenta Georgetei Dimisianu pe istoria realității editoriale a unor decenii dintre cele mai amestecate, dar știu că Leoaica a încercat să fie exact ce s-au temut prea mulți dintre noi să-și asume: un agent al binelui, bine căzut prizonier în corsetul răului. Și pentru asta, prea mulți nu i-am fost niciodată suficient de recunoscători.