.png)
Moartea l-a găsit cu greu pe acum aproape uitatul profesor Lazariade, atât de plin și riguros era programul lui zilnic. Fisurile între citit și bărbierit, predat și clubul de jazz, acțiuni civice și flirtatul cu doamnele din noua și mai vechea burghezie erau așa de imperceptibile, încât până și exemplara sagacitate a morții părea a fi devenit o vorbă goală.
Ca de multe ori în acest anotimp, seara venise sprijinindu-se în cârjele ei de sticlă fumurie. Aflat La Lupoaica, profesorul Lazariade s-a prelins sub masă înainte chiar de a comanda. Chelnerul, fost elev eminent al profesorului, neînțelegând ce se întâmplase s-a aplecat și a șoptit jenat: "Se poate, domnule profesor? Tocmai dumneavoastră?"
Când și-a dat seama că profesorul era de-acum parte a trecutului, chelnerul s-a ridicat și, înainte de a cere ajutor celor care aveau să rămână parte a viitorului său, a mai apucat să vadă că pe un șervețel de hârtie aflat pe masă Lazariade scrisese ceva – "De ce nu?"
Era un scris ferm, rotund, liniștit, ca mai tot ce evoca imaginea profesorului. Un scris pe care chelnerul îl știa foarte bine și dovedea că, într-adevăr, Lazariade murise cu inima împăcată.
După ce a aruncat o privire scurtă, profesionistă, în jurul său, chelnerul a împăturit liniștit șervețelul și strecurându-l în buzunar a zis, ca numai pentru el, "De ce nu?"
Doar sudoarea mâinii aflate în buzunar indica prezența unei schimbări importante. Dar, deși extrem de rece, ea, sudoarea, avea să rămână necunoscută vigilentelor organe de anchetă care insistau în a reveni asupra întrebării "Chiar nu ai găsit nimic în afara trupului căzut sub masă?"
"De ce aș fi găsit ceva?", continua să răspundă chelnerul.
"De ce nu?", spuse, încă o dată, inspectorul-șef, încredințat cum era că astăzi se găsesc mult mai multe ca înainte de schimbare. De aceea, o nouă schimbare nu i se părea deloc o idee salutară. Mai mult, lozinca demonstranților - "Singura soluție/O nouă revoluție!" - i se părea perfect idioată, ca atâtea alte produse de import, "subversive în intenții, idioate în finalitate", cum îi plăcea să analizeze situația. O loviluție - cum caracterizase un etern cârtitor evenimentele - fusese de-ajuns.
Moartea profesorului Lazariade adusese în oraș un soi de viață nouă. Toată lumea vorbea doar despre viitor, cu date exacte și bine verificate din cel puțin trei surse independente, cum cereau noile reglementări ale Institutului Național de Zvonistică, condus de data aceasta de un strănepot al celebrului sociolog Cilibi Moise proaspăt revenit în țară, din Franța, unde predase zvonistica la Sorbonne, Paris XIV.
Toată lumea făcea doar planuri de vacanță. Nimeni nu mai părea interesat să-și aducă aminte de nimic. În aer plutea un zumzăit prevestitor de primăvară, deși toamna era pe sfârșite. Soția profesorului Lazariade era văzută din ce în ce mai des în oraș, ea, despre care, decenii întregi, până și cei care o vizitaseră de multe ori și lăudaseră dulceața ei de gutui se întrebau "Oare cum arată?"
Între timp, chelnerul, pe numele său de elev Mihalache Constantin, devenise șeful filialei centrale a unui partid pe care nicio revoluție - darmite vreo loviluție - nu-l putuse dovedi nici țărănist, nici liberal, iar loviturile de stat îl trecuseră total cu vederea, căci pentru ele tot ce era greu de definit mirosea a social-democrație, stare de spirit de care nu se sinchiseau.
Tânărul politician în ascensiune se prezenta drept "Arhitect Bazil Mironescu" și își petrecea puținele duminici libere pe malul Neajlovului, la conacul familiei sale de la Bulbucata, renovat după cerințele și putirința sporită a vremii.
Insensibil la moda zilei, doar maestrul Chrissoveloni făcea notă discordantă. Pentru el, fascinația oarbă pentru viitor și inadvertenta simpatie pentru prezent constituiau "fenomene de psihopatie colectivă". Om cu puternică educație clasică, maestrul continua să aducă în discuție figura profesorului Lazariade. Se cunoscuseră în urmă cu mulți, foarte mulți ani, când deveniseră vecini pe liniștita stradă Arcadia, din apropierea gării.
Ușor iritat de felul cum trăgea Chrissoveloni discuțiile spre trecut, Mogadișu l-a întrebat într-o seară:
"La urma urmei, ce a predat Lazariade ăsta? Ce materii?"
"Aproape totul", a răspuns scurt Chrissoveloni.
"Cum ar fi?", și-a continuat Mogadișu întrebările.
"Sub liberali, era lăsat să aleagă singur între greaca veche și geografie. Dacă guvernarea devenea prea lungă, în anumiți ani preda trigonometrie și muzică."
"Și sub țărăniști?", a intervenit Nae Gibraltar, care până atunci păruse cu totul dezinteresat de discuția serii.
"Atunci preda mai tot timpul istorie și desen".
"Cum adică, mai tot timpul?"
"Ei, guvernările țărăniștilor erau scurte, controversate – ce vrei, partid născut în opoziție și mort la guvernare –, iar Lazariade nu avea timp să se plictisească de o materie ori alta."
Arborând un zâmbet parșiv, care-l ajuta să pară nu doar mai în vârstă, dar și mai instruit decât era în realitate, Mogadișu relansă discuția:
"Dar, sub ăia, sub legionari, ce a predat Lazariade?"
Chrissoveloni i-a aruncat interlocutorului o privire intensă după care i-a răspuns fără șovăială:
"O materie foarte nouă pe acele vremuri – traforajul. Liniștit cum părea el, în realitate Lazariade a fost toată viața lui un pioner. Oameni ca el nu mai apar azi, cu una, cu două."
"Și, mă rog, ce a rămas în urma lui, după ce a predat atâta timp traforajul?", se interesă Gibraltar.
"O statuie a zilelor Rebeliunii, la scara 1:1", răspunse Chrissoveloni.
"Și unde se află acum? Ce s-a întâmplat cu ea?", continuă Gibraltar.
"Întâi a dispărut, împreună cu tezaurul. Apoi, când am cerut Cloșca cu puii de aur, ni s-a trimis o statuie a lui Stalin care a fost pusă în fața parcului", a răspunse liniștit Chrissoveloni.
"Bine, dar statuia era din bronz, iar, dacă înțeleg eu bine, traforajul ăsta se face pe alte materiale – lemn cu ceva pirogravură, nu?", interveni Mogadișu.
"Adevărat, numai că sub orice statuie de bronz se află o statuie executată în traforaj. De aceea, una și aceeași statuie reprezintă, în epoci diferite, altceva, pe altcineva, și în altă lumină, dar traforajul de dinăuntrul ei rămâne același", preciză, oarecum doctoral, Chrrisoveloni.
"Al dracu', Lazariade ăsta! Ce minte, domnule! Ce minte! Să-i fie țărâna ușoară", spuse de-acum cu totul entuziasmat Gibraltar.
Unii susțin că, din seara aceea, Lazariade s-a simțit ușurat și ar fi rămas în această stare de mulțumire sufletească, dacă nu s-ar fi produs ancheta aceea stupidă și atât de lungă. După câțiva ani se hotărâse să n-o mai urmărească, fiindcă și pe lumea cealaltă oameni ca el, cu simțul datoriei și stofă de deschizători de drumuri, se simt obligați să facă ceva, chiar dacă îi văd pe cei dimprejur că nu mișcă un deget, ba chiar se dau morți cu totul, adică mai morți decât sunt.
Despre ce a trebuit să predea Lazariade după instalarea comuniștilor, informația oferită de Chrissoveloni a repus seara în drepturile ei de amfitrioană austeră:
"A fost transferat la Liceul Internat din Periprava unde i s-a cerut, pe un ton imperativ, să predea caligrafia și educația fizică, fiindcă aveau să vină vremuri noi și totul - începând cu scrisul, cititul și eforturile de zi cu zi – absolut totul avea să arate altfel, cu totul altfel."
"Dar, Lazariade, cum arăta în tinerețe?", se interesă Mogadișu.
"Ca un spartan. De altfel, familia lui de-acolo venise. Extrem de cumpătat, singura lui intoleranță, dar una intensă, se simțea față de Troia, pe care o considera o pacoste, iar când doamna Lazariade a dorit să-și boteze fiica Elena, Lazariade nici nu a vrut să audă. I-a sugerat imperios soției să mai aștepte. Au așteptat, dar în zadar - n-au mai avut de atunci decât băieți."
"Trist, foarte trist", a conchis Gibraltar.
"Dar adevărat. Pe mâine seară, domnilor", a adăugat Mogadișu.
"Pe mâine seară", a răspuns Gibraltar, dar, înainte de a se ridica, l-a întrebat pe Chrissoveloni, așa, într-o doară: "Maestre, cum o mai cheamă pe doamna Lazariade?"
"Elena, cum s-o cheme?" a răspuns ușor iritat și cu totul surprins Chrissoveloni.
"Ooo, înțeleg. Bag seamă că vom mai vorbi despre asta", răspunse Gibraltar.
"Cum altfel?" a venit ultima replică a serii, replică despre care, la anchetă, niciunul din comeseni nu-și mai amintea cui aparținuse fiindcă, așa cum precizase inculpatul Chrissoveloni Stavros, fiul lui Antipas și al Herei: "Era deja foarte întuneric, domnule procuror, aproape beznă, și vocile abia de se mai distingeau una de cealalată."
"Posibil", mormăi prudent procurorul, așa cum cere funcția sa de mare răspundere.
*
Lucrurile ar fi dorit să intre în matca lor firească, dar ziua se arătase, încă de dimineață, șleampătă, lipsită de orice proporții, fără niciun fel de contur cât de cât precizat. Un fel de Whoopi Goldberg cu totul dezinhibată printre nudiștii din Saint Tropez sau din Deltă, în care totul este real sau ireal, după cum îi cășunează celui care o descrie. În astfel de condiții, concluziile procurorului Toni Arăpașu întârziau să prindă forma juridică necesară spre a se trece la pasul următor.
Ce să faci, de exemplu, cu informația potrivit căreia Nae Gibraltar ar fi sărac doar pentru că, bătut crunt, timp de câteva legislaturi, a continuat să spună: "Totuna. Sunt sărac"?
La întrebările procurorilor – "Cum sărac, domne, când te fâțâi în sus și-n jos, ca pielea de pe pulă, ba cu Alitalia, ba cu Lufthansa, ba cu Iberia, ba cu Air France?" - Gibraltar continua să explice neobosit:
"Lumea mea a sărăcit, domnule procuror. Întâi a sărăcit de idealuri, apoi de oameni, de oameni ca lumea și prieteni pe care i-am iubit mai mult decât mi-am iubit familia. Acum sărăcește de speranțe și numai Dumneazeu știe ce va aduce ziua de mâine."
"Bravo, inculpat. Adică vrei să spui că mâine-poimâine, așa cum azi nu se mai găsește calcan, nu se va mai găsi nici chilcă?", izbucni procurorul de serviciu.
"Bag seamă că ați înțeles, domnule procuror", spuse cu un zâmbet subtil Gibraltar.
"Școală bună, inculpat. Specializări în Germania și Anglia, fellowship la Harvard, nu ca pe timpul vostru, când tot ce învățați cu Ciungu era socialism științific și cântece cu 1 Mai muncitoresc - cu tovarășa Radmila."
"Mă scuzați, eu am mai prins și ceva din școala de dinaintea aceleia la care vă referiți dumneavoastră cu un dispreț întemeiat, de altfel."
"Poate, dar nu destulă", se înșurubă decisiv în concluzii procurorul.
"Nu, nu destulă, bineînțeles. Niciodată nu avem destul din ceea ce este bun", răspunse Gibraltar cu o tristețe ce-i scăpă procurorului reîntors la careul de cuvinte încrucișate care-i punea mari probleme de vreo trei luni, careu intitulat Cum să nu credem inculpații care țin, cu tot dinadinsul, să nu ajungă acuzați, apărut în revista Noua Vigilență, editată, în condiții de lux, de ministerul de resort sponsorizat de clanul Babarosu.
Ce îngreuna efortul rebusistic al procurorului de serviciu era diferența între inculpat și acuzat. Nici măcar maestrul Chrissoveloni - fie el numit ba inculpat, ba acuzat, în atâția ani de anchete organizate după toate cerințele cărora trebuie să i se supună o țară membră a Uniunii Continentale - nu reușise să-l ajute pe procurorul Arăpașu să accepte că diferența respectivă nu există decât, așa, ca între sinonime, și că practicarea rebusului nu-i va fi de mare folos profesional.
Replica procurorului fusese fermă: "Deocamdată, n-avem vreme de sinonime. Mai e mult până departe. N-avea nicio grijă, ajungem noi și la sinonime, maestre, că doar n-au intrat zilele în sac. Ajungem și-ar fi bine - spre binele anchetei și al dumitale, ca inculpat - să fii pregătit și să răspunzi sincer la întrebările noastre. Va trebui să ne explici și chestia cu iambii și troheii care așteaptă cu nerăbdare... Ce mai așteaptă și ăștia? Ce vor? Ce nu le place?"
Deși considerat - și de prieteni, și de anchetatori - cea mai strălucită minte a Baroului Metropolitan, maestrul Stavros Chrissoveloni habar n-avea care era "chestia" iambilor și troheilor pe care i-o trecuse, amenințător, pe sub nas Arăpașu, dar avea să afle căci, vorba procurorului, zilele anchetei nu intraseră în sac; nici nopțile ei.
(Fragment din romanul GRIMALDI - pagini în curs de întâmplare, publicat în revista Orizont, Nr. 4, 30 aprilie 2009)