.png)
Preț de câțiva ani, Eugenio nu a vrut să accepte că murise. Îl găsiseră în colțul odăii, ca pe o amintire de care nimeni nu mai avea nevoie, dar care, din când în când, ba chiar când te aștepți mai puțin, te trage de mânecă cu o energie surprinzătoare.
Ultima privire pe care o aruncase lumii fusese atât de intensă, încât, aproape o jumătate de secol după trecerea lui pe lumea cealaltă, imaginea lumii în care trăise mai era încă întipărită pe retina sa. Adică, Eleonora putea fi zărită în mărime naturală, zâmbind ca și în urmă cu șaizeci de ani, ba, dacă te uitai ceva mai atent la imagine, era limpede că Eleonora râdea pe înfundate.
De unde știu eu asta?
Cum să nu știu? Sunt cel care povestește. Știu cu mult mai mult decât veți afla de la mine, ca să nu mai spun că dac-aș povesti tot ce știu, m-ați crede un mincinos care vorbește doar ca să mai rămână în viață încă o mie, două de ani, mai mult ca Șeherazada, fata vizirului, fiindcă cine știe să povestească are o mie și una de vieți și o singură moarte. Moartea știe lucrul ăsta, și-l respectă.
Deci - ca și cum ar fi fost înzestrat cu un trup de felină, în cădere, bătrânul ocolise colțul mesei cu o dexteritate uluitoare, dar nu mai avusese timp să evite maldărul de lemne din fața șeminelui. Dacă era limpede pentru toți cât de rapid a murit, când cuiul i-a străpuns tâmpla dreaptă, nimeni nu găsea o explicație rezonabilă în legătură cu prezența acelei bucăți de lemn în casă, și mai ales a cuiului uriaș.
Cât despre cum s-a putut deplasa Eugenio, în circumstanțele menționate, din fața șemineului în colțul întunecat al camerei unde fusese găsit, somitățile medicale n-au putut articula niciun răspuns plauzibil. S-au mulțumit să spună, printr-un comunicat scurt, sec și deprimant că procurorul care investighează cauzele accidentului s-ar putea să aibă, cândva, o explicație "a ceea ce, de peste o jumătate de secol, rămâne de neînțeles pentru noi toți - medici, urmași ori pensionari cu mult timp la dispoziție."
Doctorii însărcinați cu cercetarea cazului aveau explicații dintre cele mai bizare. Unul dintre ei, Decan al Facultății de medicină din Roma, a dat verdictul cel mai scurt: "Poate că a avut dreptate."
Chestionat de presă în legătură cu o asemenea concluzie - să recunoaștem, nu tocmai ușor de înțeles -, doctorul Roberto Zighi, savant de renume mondial și de origine română, a mărturisit că se gândise, în primul rând, la cele câteva rânduri așternute de Eugenio pe șervețelul de hârtie găsit într-unul din buzunarele pantalonilor de catifea reiată pe care-i purtase în ziua morții.
Cu o voce monotonă, dar mai limpede decât a celui mai cunoscut crainic al televiziunii naționale, doctorul citi pentru reprezentanții mijloacelor de informare în masă (termenul de mass media îl scotea din minți!) rândurile la care se referise:
"De fapt, singurul lucru pe care-l putem deprinde în această scurtă și nesemnificativă trecere prin viață este că eternitatea morții este atât de întinsă, încât nu trebuie nici să te grăbești să mori, nici să te ostenești să păcălești moartea. Ea vine când trebuie să vină, căci e tot timpul acolo. Restul sunt doar replici de umplutură."
În cursul lungilor ani de anchetă, doctorul Roberto Zighi mărturisise că tocmai ultima propoziție –"Restul sunt doar replici de umplutură" – îl convinsese că ipotezele atât de diverse elaborate de ceilalți membri ai echipei de investigație nu făceau decât, și aici trebuie dat citatul exact: "să oblitereze nepermis de mult înțelegerea modului în care, la un anumit moment, Eugenio a trecut dintr-o parte a morții în partea cealaltă, ca și cum s-ar fi mutat dintr-un colț într-altul al unei camere obscure".
Maestrul Chrissoveloni fusese singurul care, atunci când i s-a cerut părerea, a cerut și el ceva - șervețelul de hârtie găsit în buzunarul pantalonilor de catifea reiată purtați de Eugenio în ziua accidentului. Când l-a primit, a întors șervețelul pe partea cealaltă și a citit cu voce tare: "Close both eyes to see with the other eye". După care a spus "Rumi".
"Cum adică, 'Rumi'?", a întrebat procurorul.
"Filozoful persan", a răspuns Chrissoveloni.
"Persan ca în covoare?, a întrebat Arăpașu.
"Mă rog, se poate spune și așa, dacă vreți dumneavoastră..."
"Nu e după cum vreau eu, maestre. Ca jurist știți foarte bine că doar faptele contează."
"Evident... De altfel, Rumi a fost și jurist, și poet."
"Că a fost poet, nu e semnificativ pentru ancheta noastră; că a fost jurist, este extrem de important, dă greutate concluziilor noastre."
"Posibil... Posibil... Dar pentru mulți, Rumi rămâne mai degrabă ca poet și filozof."
"Mare filozofie să fi întors idioții ăștia de polițiști hârtia asta pe dos. Am fi știut de la bun început ce s-a întâmplat."
"Acum știm?", a întrebat Chrissoveloni, cu o voce aproape șoptită.
"Absolut", a răspuns procurorul. "Rumi al dumneavoastră ne-a deschis ochii într-un moment în care cercetările băteaau pasul pe loc. Nu vedeam nimic nou. Sincer vorbind, orbecăiam cu toții."
La conferința de presă, Arăpașu a spus: "Am aflat cum s-a petrecut accidentul, dar nu știm încă foarte sigur ce s-a întâmplat. Vom ține în continuare ochii deschiși asupa tuturor detaliilor și vom informa opinia publică regulat."
Un raport de uz intern menționează: "Explicațiile foarte clare oferite de domnul procuror Tudor Arăpașu au declanșat un curent de opinie extrem de favorabil. Ne propunem să-l menținem și să-l îmbunătățim, fiindcă pentru noi respectul presei și al opiniei publice constituie o prioritate de prim ordin. E un respect care se câștigă foarte greu, dar se pierde extrem de ușor, și noi ne angajăm să nu avem vreodată asemenea pierderi."
*
Născut în Mangopia Răsăriteană, Eugenio se căsătorise cu Eleonora în drum spre noua sa reședință de peste apă. Trăsura nici nu apucase bine să ajungă la mijlocul celor 300 de leghe care despărțeau noua reședință de cea veche, când Eugenio avu certitudinea că întâlnise femeia ce-i era destinată. Întrebat de părinții săi, surprinși de hotărârea intempestivă a băiatului de a-și întemeia o familie, ce a găsit la Eleonora, Eugenio a răspuns fără să ezite o clipă: "Nu pot rezista râsului ei înfundat, de cameră obscură".
În fața unei sincerități ce nu se potrivea defel cu felul de a fi al fiului lor – ascuns, evaziv, nehotărât și poltron –, părinții își dădură acordul. Eugenio îl primi profund recunoscător. Sugeră Eleonorei să arboreze același sentiment la prima ei întâlnire cu socrii.
Eleonora nu ezită să promită că o va face – ba chiar se și ținu de cuvânt – fiindcă, deși firavă la trup, era foarte hotărâtă să aibă o căsătorie fericită. Știa, deja, că asta cere sacrificii, renunțări, compromisuri, iar ce-i cerea Eugenio i se păruse floare la ureche, în comparație cu ce citea ea în gazete ori auzea în timpul ceaiului de la five o'clock, trăgând cu urechea la prietenele mamei sale printr-o gaură dată în perete cu o sculă din trusa de traforaj.
În ochii părinților lui Eugenio, această căsătorie devenise de neprețuit, fiindcă sporea substanțial prestigiul familiei. Nu oricine putea dobândi o soție din Doros, capitala Mangopiei Răsăritene. După știința lor, confirmată și de cunoștințele de istorie ale prietenilor de familie, înainte de Eugenio, doar Ștefan cel Mare avusese o soție din acele ținuturi - Maria. Și, sincer vorbind, Eleonora e un nume mult mai rar întâlnit decât Maria.
Eugenio nu era foarte sigur de unde se trăgea familia lui. Vărul său, Luca, îi spusese că nu din Mangopia Răsăriteană veneau, ci din Pocuția Mare, unde familia lor avusese moșii întinse pe la Colomeea și Ceremuș. Încercase, în mai multe rânduri, să clarifice lucrurile, dar singurul răspuns primit de la părinții săi fusese "Totuna". "Adică?", insistase Eugenio. "Ștefan cel Sfânt a umblat, ba a și stăpânit, și colo, și dincolo", i-a răspuns taică-său.
De-atunci, Eugenio a încetat să mai caute un răspuns limpede, fiindcă nu voia să se trezească pradă unei dileme și mai apăsătoare - se trăgea ori nu chiar din Ștefan cel Sfânt? De la un prieten de nădejde, istoric, aflase amănunte care-i erau suficiente - Pocuția înseamna După Colț (po kutî), iar Colțul era târgul (Kutî), cum ar veni pe românește Cuturi. Se întreba doar dacă bunica sa ar mai fi rămas indiferentă la aflarea veștii că România Mare dispăruse, dacă habsburgii ar fi lipit Pocuția la nou-creata Bucovină.
Își explica și de ce expresia "a da colțul" însemna "a muri", sau, în româna cea mai vulgata, "a o mierli/a mierlit-o". Asta va fi fost să fie soarta Pocuției - să dispară, s-o mierlească. Și el, Eugenio, chiar cu ajutorul vărului său Luca Grimaldi, om tobă de carte, nu mai avea cum să îndrepte lucruri stricate de alții și intrate pe mâna de fier a Istoriei. Punctum.
(Fragment din romanul GRIMALDI - pagini în curs de întâmplare, publicat, parțial, în revista Orizont, Nr. 4, 30 aprilie 2009)