Reaua Vestire

Amintind câteva lucruri neconvenabile și însoțindu-le de documente l-aș fi victimizat pe Nicolae Breban. Ce mai la deal, la vale - proces stalinist, kangaroo court.

Decupând și fragmente dintr-un text publicat în Adevărul literar și artistic din 6 august 2002 ("Haiducul de salon - un megaloman la porțile disidenței"), mă întorc la un adevărat proces de felul celui menționat. Printre victime - Nicolae Manolescu și Gabriel Liiceanu.

Directorul Contemporanului – Ideea europeană a pus în scenă un fel de spectacol de sunet şi lumină, în care, fireşte, sunetul major a fost vocea dlui Breban, marea conştiinţă românească de azi. Spectacolul s-a intitulat “Democraţie şi antisemitism în România”.

Evident, democraţii erau dl Breban & Comp, antisemiţii – dnii Manolescu, Liiceanu şi alţii. Invitat de onoare, dl Edgar Reichmann, prezentat dlui Marin Mincu la Paris, acum vreo două decenii, de dl Nicolae Breban, drept “omul nostru care scrie despre noi la ziarul Le Monde.”

Numai că, aşa cum îşi aminteşte dl Marin Mincu într-un excelent text publicat în Cotidianul, cînd a încercat să-i paseze dlui Reichmann, în prezenţa dlui Breban, într-un bistrou parizian, cîteva „fotografii ce-i incriminau pe soţii Ceauşescu”, a fost „consiliat <amical> să renunţe la asemenea acte de <vitejie>”. Titlul articolului semnat de dl Mincu era “De ce îl <protejează> Nicolae Breban pe Edgar Reichmann?”

Victimele procesului-mascaradă, de tip stalinist, au refuzat să se prezinte în faţa procurorilor, drept pentru care, autodeclaratul Justiţiar-şef, dl Nicolae Breban, şi-a adus aminte de vremurile cînd era membru supleant în C.C. al P.C.R. şi de arsenalul din dotare:

"Noi am invitat expres pe d-nii Liiceanu şi Manolescu, ca să dezbatem acest scandal. Ar fi fost potrivit ca cei (diafanele cacofonii ale academicianului Breban!) doi să vină aici, ca să-i apărăm. Nu putem să-i apărăm dacă ei lipsesc. Dacă ei lipsesc, vom fi noi aici. Mai puţin amabili, pentru că amândoi au avut derapaje.”

Interesant, nu? Apăra-te-ar N. Breban!

Desen & ⓒ - DION

"Şi dl Liiceanu se face vinovat de anumite neglijenţe. De exemplu, a publicat în Editura Humanitas cărţi ale unor extremişti de dreapta, ale unor fascişti legionari, ale unor profascişti, fără să avertizeze lectorul, şi care se vând în România unor oameni care nu cunosc bine problema şi care pot fi induşi în eroare de asemenea texte, care pot părea propagandă.”

Revenind la cazul inculpatului Manolescu Nicolae, indignarea Justiţiarului-şef Nicolae Breban atinge cote atît de înalte, încît comite chiar un sublim şi involuntar act de autocritică. Cel numit în 1970 Redactor-şef al României literare de dictatorul căruia îi dădea dedicații unsuroase declară:

“Nu poţi, în numele României literare care 30 de ani l-a lins în fund pe Ceauşescu cu neruşinare fără margini, sigur, ajutând pe unii scriitori români, publicînd unele texte bune, să dai lecţii Le Monde-ului, nu numai cel mai important ziar din Franţa, dar unul dintre ziarele mari ale Europei.”

Cum se zice, limba (ce-i drept, cam încărcată prin practicarea năravului mai sus mărturisit de dl Breban) păcătosului adevăr grăieşte.

Într-un număr al Cotidianului, inculpaţii Manolescu Nicolae şi Liiceanu Gabriel sînt luaţi la refec şi pentru sabotarea limbii române. Scrie dl Breban:

“Curios e faptul că, deşi Academia Română a stabilit elementele esenţiale de grafie a limbii literare, unele edituri – Humanitas – şi unele reviste literare – România literară etc. – printr-un fel de frondă pe care nu o înţelegem, se încăpăţînează să respecte coloratura pro-slavă a lui Al. Graur!...”

Nu doresc să-mi spun părerea aici despre disputa dintre susţinătorii lui „î” şi cei ai lui „â”, dar cum dl Breban se ascunde, încă o dată, după poalele Academiei Române, cînd lansează asemenea atacuri, ar fi cîteva lucruri de spus.

Primul – dacă ar fi consultat colecţia uneia dintre revistele de căpătâi ale culturii române, ar fi descoperit că la apariția ei, cu mult înainte de „coloratura pro-slavă a lui Al. Graur”, revista se numea Viața Romînească.

Al doilea – cînd minţi cu grosolănia de care se dovedeşte capabil dl Nicolae Breban, mai contează că o faci cu „î” sau cu „â”?

Al treilea – în ce limbă este scris pasajul următor, fiindcă nu cu limba română literară avem de-a face:

"Apoi, foarte multă lume, printre care şi foştii mei amici şi <complici> ai disidenţei mele (ca dl Manolescu sau G. Liiceanu!), îmi ascund propriul meu nume, în această calitate, deşi...”

Cum adică „îmi ascund propriul meu nume”? De cine îi ascund dlui Breban numele acei "foști amici" și "complici"? De chiar Domnia sa, de dl Breban?

În sfârșit, nici Andrei Pleșu nu scapă muștruluielilor vigilent-academice ale domnului Breban. Probabil un gest de recunoștință pentru că fostul ministru al culturii pusese în mâinile lui Nicolae Breban o revistă de la buget. Dacă îl adăugăm și pe Horia-Roman Patapievici care, dacă ar fi trăit în Ungaria sau în Polonia, ar fi fost, ne spune dl Breban, bătut sau împușcat, lista se rotunjește binișor.

În anul 2015, Radu Vancu dădea un diagnostic exact al maladiei:

"Și literatura memorialistică din Sensul vieții, și procesul intentat criticilor congeneri lui în Trădarea criticii, și o bună parte din articleria confesivă din Contemporanul – toate sunt irigate de fluidele toxice ale resentimentului, acolo încă subreptice, dar eliberându-și la vedere întregul apetit pentru distrugere în ieșirile recente. Care nu sunt, așadar, accidente – ci culminația unui resentiment degenerativ."

Să fi fost victima unei campanii de felul celei care a urmat publicării romanului Bunavestire, iar apoi să lansezi campanii similare, iată o performanță întristătoare, un soi de Reaua Vestire.