Trecutul care nu trece

Acesta este titlul noii rubrici lansate de revista Timpul. sub semnătura doamnei Mariana Sipoș. El vine din leit-motivul folosit de Javier Cercas (El pasado que no pasa) în cartea El Impostor (Impostorul, Editura RAO, 2021, traducere Mariana Sipoș, Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Traduceri). E vorba, cum o amintește Cercas în câteva rânduri, de o descendență faulkneriană - "The past is never dead. It's not even past."

Dacă m-am simțit onorat că rubrica debutează cu publicarea transcrierii unui lung interviu (mai degrabă o convorbire) acordat doamnei Sipoș în 1998, la Chișinău, m-am întrebat dacă și pe cine ar mai putea interesa astăzi niște gânduri exprimate în urmă cu un sfert de veac.

M-am bucurat să aflu că există un dram de interes. Iată un dialog purtat pe Facebook - "Gabriela Aninaru: "Excepțional număr al revistei TIMPUL. Da, Dorin Tudoran este acut valabil și astăzi, el care spunea acum cîțiva ani: 'În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întâmplă niciodată ce trebuie.' " Ovidiu Șimonca: "Mulțumim. Da, am avut senzația, citind interviul cu Dorin Tudoran, că el vorbește azi. Veți vedea: lumea culturală, aceeași, lumea politică (mai degradată), politizarea instituțiilor - aceleași procedee și în 1998 și în 2023."

Mărturisesc, însă, că valabilitatea pe care o mai poartă unele din gândurile mele de acum 25 de ani mă întristează. Asta pentru că există două motto-uri folosite cândva pe care aștept, aproape cu disperare, să le declar inactuale. Unul - cel menționat de doamna Aninaru, celălalt - "Mă tem că, în decembrie 1989, românii au ieșit din casă revoltați, au ajuns în stradă revoluționari și au intrat în istorie fraieri."

Adresez și de aici mulțumirile mele doamnei Mariana Sipoș și conducerii revistei Timpul. Textul poate fi citi AICI. Cei înzestrați cu ceva răbdare, pot urmări mai jos cele două părți ale emisiunii Dreptul la adevăr realizată în 1998 de doamna Mariana Sipoș.

La nivel strict personal, născut fiind în zodia Racului știu bine ce simte John Banville când spune: "The past beats inside me like a second heart." De aceea, probabil, am considerat mai întotdeauna viitorul drept o existență oarecum facultativă.